În poezia d-sale, Letiția Ilea înfățișează o dedublare confesivă caracteristică temperamentului liric. Pe de o parte vârsta așteptărilor juvenile care, căpătând un contur imagistic, se deschide spre mirificul ireal, pe de altă parte deziluzia prezentului frisonat de amintire, suprimând dureros așteptarea. Senina depoziție inițială: „am așteptat mereu ceva./ să cresc mare să iau trenul de una singură/ să plec de-acasă./ apoi ziua de salariu/ o despărțire salutară/ vacanța sau rezultatul vreunei analize./ un timp pus între paranteze/ în care eram mereu în alt loc/ decât unde eram cu adevărat/ mereu cu câțiva pași înainte/ față de clipa prezentă“ (așteptarea). Dezolanta sa urmare: „acum învăț să prind rădăcini/ în alunecosul acum/ din trecut mă cheamă chipuri șterse/ întâmplări ce au lăsat cicatrice/ ziua de mâine nu mai e ademenitoare/ nu mai aștept nimic/ m-am împrietenit cu toamna și frigul/ să nu înaintez o nouă rană să nu îmi fac/ frica mi-a cuprins gleznele ca cimentul proaspăt/ dimineața vine cu un chip pe care nu-l recunosc“ (ibidem). Să fie la mijloc o contradicție ireductibilă? Am impresia că lucrurile pot fi înțelese și altminteri. Există simptomele unei incongruențe cu viața chiar atunci când se ivește simțământul elansat al unei așteptări. Așteptarea: o simplă promisiune, precum problematica fericire emanată de un produs estetic, conform celebrei formule stendhaliene. De unde refugiul în gratuitate: „cuvintele se înlănțuie pe ecran/ desprinse de sensul lor/ apa acoperă insula în fiecare noapte/ plantele pitice plutesc cu rădăcinile în sus“ (vegetație pitică). De unde disocierea constantă, obstinată de receptarea vieții curente. O înciudare față de formele ei plate, prozaice, multapăsătoare, forțând o silită adaptare: „cu cafeaua fără zahăr/ cu masa cu un singur rând de tacâmuri// ne obișnuim cu vara ce aduce a toamnă/ cu serile fără un mâine// până la urmă ne obișnuim cu toate/ înaintăm prin viață/ într-un singur picior/ sărind ca la șotron pe linie// ne dorim o voce care să spună/ «de la capăt»/ dar nu mai e nimeni// ne obișnuim să ne obișnuim“ (ne obișnuim). Simțurile devin culpabile prin retractilitatea lor înscriind iremediabilul declin: „dar cum să învăț să privesc/ când ceața deasă îmi adastă pe pleoape/ cum să străbată ochii mei/ prin zgura depusă temeinic pe lucruri/ cum să cuprindă ființele/ cu consistența umbrelor chinezești“ (privirea). În consecință defensiva eului repliindu-se la rândul său într-o modestie resignată, în tonalități scăzute, compasionale cu deficitul existențial. Nu fără uneori nuanța de sarcasm protestatară: „ea își împingea bolovanul conștiincios/ se plângea în limite rezonabile/ numai celor apropiați/ zâmbea când era întrebată/ dacă e greu. (…) se obișnuise/ să numească acestea fericire/ da ea era fericită/ ca un pui de animal/ ce încă n-a deschis ochii“ (fericire). Autoarea contemplă empatic izolarea semenilor: „ei nu își vorbesc. nu se privesc./ par să nu știe unde merg./ fiecare duce cu sine o povară/ cele nespuse cele îndelung tăinuite./ nimic nu-i tulbură./ fereastra nu îi învață să privească ci desparte“ (autobuzul). Altminteri habituala asumare a cedării, urmărită răbdător în detaliu. Un imaginar învins, potolit, cu aer domestic care nu e dispus a rupe relațiile cu realul: „totul e aici./ zorii cu zgura lor/ cafeaua de una singură/ zilele fără iubire.// n-a mai rămas nimic de dorit/ de sperat de așteptat// să începi ceva/ cum ar fi o imensă pagină albă/ cu literele numai ale tale// să pornești din nou fără țintă/ ca și cum fiecare pas/ nu ar fi un nou sfârșit// să aprinzi un mare foc/ doar-doar te găsește cineva“ (de dimineață). Nu în ultimul rând melancolia irealizărilor enumerate: „cărți bune de citit/ filme mari pe care nu le-ai văzut/ țări necunoscute deși nu prea îndepărtate/ cuvinte tandre ce nu îți vor mai fi adresate“ (au mai rămas). La fel tentativele voit naive ale unei reîntoarceri la copilărie: „încerci un exercițiu de medicină chineză/ stai într-un picior și închizi ochii/ nu reușești/ o fi din cauza gravitației îți spui/ și te simți ca un nou născut“ (vina). Sau: „în după-amiaza de vară/ stai aplecată ca un semn de întrebare/ în mijlocul durerii ce te-nconjoară./ neputincioasă asemeni unui copil ce încă/ nu a învățat să meargă“ (crochiu). Dar și un rechizitoriu inclement adresat propriei persoane, extins de data aceasta și asupra vârstei infantile („de mică ai fost vinovată./ pentru că nu-ți plăceau laptele sportul istoria./ pentru că tăiai trandafirii din parcuri“), spre a fi cinic hiperbolizat cu privire la actualitate: „azi ești vinovată pentru distrugerea stratului de ozon/ pentru scumpirile în lanț pentru eșecurile succesive/ ale măsurilor de guvernare pentru copiii născuți morți“ (vina). O posibilă incompatibilitate erotică răspunde la apel: „ei te ascultă cu un aer distrat/ când pomenești de vreo suferință de-a ta“ (întâlniri). Sensibilitatea stării critice se acutizează menționând inefabilul irecuperabil, „ceva foarte apropiat și imposibil de obținut“ (ceva foarte apropiat). Într-o stranie solitudine printanieră apar ființe fantomatice: „îți defilează chipuri dragi/ ca prin fereastra trenului“ (aprilie). Figura mamei, evocată cu o mișcătoare franchețe emoțională: „îi simt palmele mari cu pielea înăsprită de munca de o viață“ (fără mama). Care să fie oare primejdia majoră pentru o atare conștiință vulnerabilă ce nu ezită a-și serba formal vulnerabilitatea? O atât de accentuată inadecvare la viață încât să aibă ca efect pierderea identității? „vorbele tale le-a spus altcineva/ visele tale le-a trăit altcineva/ versurile tale le-a scris altcineva/ ție ți-a rămas doar un locșor/ pe o insulă sub furtună/ înghițită încet de ocean“ (dimineața). Rezultând o paradoxală încredere în „puțin“, în „nimic“, aidoma unui ultim talisman al rezistenței: „stau dreaptă/ nu mă tem/ nu mi se poate întâmpla nimic.// nu a mai rămas nimic de luat/ nimic de distrus/ doar puțin de murit“ (în zorii sângerii). Letiția Ilea: o poetă după lectura căreia îți dai seama că nu-ți vine s-o uiți.