În 2022 ne-a părăsit, la vârsta de 82 de ani, cunoscuta medievistă italiană Chiara Frugoni, autoare a peste treizeci de volume de autor, între care și câteva de ficțiune, ca și a multor altele la care numai a colaborat (dicționare, culegeri de studii) sau pe care le-a coordonat. S-a impus printr-un mod propriu, extrem de atrăgător, de a scrie o istorie prin imagini, având – ca istoric al civilizației – și o lectură competentă, îndelung exersată, a imaginilor de artă. Cărțile ei, dedicate Sfinților Francisc și Clara din Assisi, lui Alexandru cel Mare, câtorva papi, micilor descoperiri științifice din Evul Mediu, vieții cotidiene a oamenilor, fricilor și credințelor lor, inclusiv acelora în miracole, i-au permis o trimitere constantă la imagini de artă (preponderent italiană și franceză), iar de câteva ori au fost explicit dedicate iconografiei, ca în cărțile despre Capela Scrovegni din Padova, baptisteriul din Parma sau despre maestrul sienez trecentesc Ambrogio Lorenzetti. Ritmul său de publicare s-a intensificat mult în timp, de la debutul din 1973 și cărțile apărute inițial la patru-cinci ani, la perioada 2000-2010, când scoate câte un nou titlu aproximativ la doi ani, și perioada 2017-2022, a seriei de splendoare grafică de la Editura Il Mulino, când în fiecare an îi apare câte o nouă carte, iar într-unii dintre acești ani – ca și în alte ocazii de-a lungul carierei – chiar două.
Propriu-zis, ultima carte a Chiarei Frugoni, A letto nel Medioevo. Come e con chi, a apărut postum, la câteva luni de la dispariția sa, și a fost probabil cea din urmă la care a lucrat. Ultima carte antumă pe care a văzut-o chiar autoarea ieșind de sub tipar, evidențiată în mai multe ferpare din 2022 ca fiind „ultima“, este Donne medievali. Sole, indomite, avventurose (Doamne din Evul Mediu. Singure, neînfricate, aventuroase – tr.n.), apărută în 2021. În plus, această carte reprezintă foarte bine, prin tematică și idee, amestecul unic de tradiții catolice și de feminism al Chiarei Frugoni. Conține două capitole introductive despre corpul femeii medievale și prototipurile lui sacre (Eva, Maria Magdalena și Fecioara Maria) și cinci profiluri feminine tratate în detaliu, care le sunt dedicate reginei Radegonda, nobilei bogate Matilda de Canossa și papesei Ioana (personaj fictiv, o coda la unul dintre capitole), scriitoarei Christine de Pizan și soției anonime a unui negustor bogat din Prato, Margherita Datini. Radegonda, regina francilor, a trăit în secolul VI și s-a călugărit de timpuriu, Matilda de Canossa și papesa Ioana sunt creații, vii sau fictive, ale secolului al XI-lea, iar ultimele două femei studiate aparțin celor din urmă secole medievale, al XIV-lea și chiar al XV-lea (vezi teoria lui Johan Huizinga din Amurgul Evului Mediu), secole deosebit de fecunde artistic și literar în Italia, Burgundia și regiunile nord-franceze.
Secolul al XIV-lea este totodată și al lui Geoffrey Chaucer, a cărui târgoveață din Bath constituie și ea un reper important al cărții, laitmotivul sub care Chiara Frugoni alege chiar să își înceapă cartea. Este reprezentată vizual cu un bici în mână într-o miniatură medievală plasată pe prima pagină și reluată și pe supracoperta a patra. Afirmând că n-a întâlnit niciodată vreun om de litere care să vorbească de bine femeile, ea anticipează studiul detaliat pe care Frugoni îl dedică lucrărilor Christinei de Pizan, scriitoare ce a urmărit programatic să demaște și să contracareze toate prejudecățile epocii ei privind femeile, fie criticând celebrul Roman de la Rose și educându-și fiii să își respecte soțiile, fie prin lucrări originale precum Cetatea doamnelor, din 1405 (Polirom, Iași, 2015, trad. rom. Reghina Dascăl).
Așa cum se știe, textele Bisericii au fost adesea misogine, femeia fiind sistematic desconsiderată și demonizată. Chiara Frugoni observă cu inteligență că lupta pentru celibatul clerului catolic a durat mai multe secole și, odată impusă din rațiuni economice (averea acumulată rămânea astfel Bisericii, nu fiilor rezultați din căsătoriile preoților), ea a determinat atitudinea de respingere și de cultivare a respingerii femeii, din principiu ispititoare. Rolul acestei strategii a fost în primul rând acela de a consola clerul, privat de dreptul la căsătorie, dar ea s-a generalizat în întreaga societate, cu efectele binecunoscute.
Astfel, în Evul Mediu femeia e privită ca o specie neînțeleasă, aproape distinctă de bărbat, atitudine prin care, afirmă autoarea, această epocă se poate întâmpla să „dureze până astăzi“ (p. 12). Pioni în alianțe familiale, pradă sexuală pentru soți abuzivi și violenți și născătoare de copii valorizate numai pentru avere și prin capacitatea de a produce moștenitori viabili, multe femei ale epocii premoderne au descoperit în spațiul mânăstiresc o adevărată „insulă fericită“. Radegonda își părăsește soțul, pe regele merovingian Clotarius I, și duce până la moarte o viață monahală exemplară, de adevărat alter Christus feminin, fiind ulterior și canonizată, iar Matilda de Canossa, abilă politic și implicată în jocurile puterii, rămâne fără moștenitori și alege să își lase întreaga avere Bisericii. Oarecum ascetă într-o viață laică este și Christine de Pizan, a cărei „insulă fericită“ este spațiul de recluziune în care își scrie faimoasele lucrări. Constituie o excepție de soție fericită, pentru scurt timp însă, întrucât rămâne văduvă cu trei copii la vârsta de numai douăzeci și cinci de ani și alege să nu se mai recăsătorească. Afecțiunea pe care i-o va purta pentru totdeauna soțului său și atmosfera protoumanistă din familia ei reușită (atât din cea de proveniență, cât și din cea construită), sunt o gură de aer proaspăt indiferent din ce secol ai privi-o.
Este considerată aici și o înaintașă a feministelor moderne ce au subliniat importanța unei „camere doar a ei“ pentru femeia care scrie. Modelul acestei camere, pe care Christine de Pizan, fără a fi bogată, și-a permis-o totuși, rămâne, vreme de multe secole – așa cum va evidenția Chiara Frugoni – chilia monahală, în care numai femeia retrasă din lume își poate permite liniște, un mediu educat și activități intelectuale. Fiind necesar pentru călugărițe să citească Scripturile și cărțile de lectură bisericească, în abații medievale multe femei, unele sărace, au avut acces nediscriminatoriu la alfabetizare, ca și la toate activitățile specifice din aceste spații: între altele, la producția materială de cărți și chiar la scrierea unora dintre ele, cum este cazul călugăriței Baudonivia, care are datoria de a lăsa în urmă biografia reginei Radegonda, alături de care trăise mulți ani în Abația Sfintei Cruci de la Poitiers. Asemenea contexte sunt și motivul pentru care în prezent este reevaluată în bibliografiile de specialitate întreaga producție occidentală de manuscrise miniate din Evul Mediu și epoca modernă timpurie, unele încă insuficient studiate, pentru a evidenția, cu date noi, de câte ori în spatele lor s-au aflat autoare femei, caligrafe sau miniaturiste necunoscute.
Merită, în final, câteva cuvinte și utilizarea imaginii de către Chiara Frugoni. Secretul ei, ca istoric, este că a rămas prudentă și nu a supralicitat-o niciodată, orientându-se mereu după surse scrise primare și bibliografii de istoria artei. A adunat în timp o colecție impresionantă de imagini, preponderent miniaturi (dar și frescă, panouri de altar, sculpturi în fildeș etc.), care să îi poată servi punctual și pertinent anumitor idei, și uneori le-a reluat pentru ilustrarea unui nou detaliu de istoria civilizației. Nu în ultimul rând, și-a publicat cărțile la edituri care au respectat blocul scufundat al aisbergului, adică întreaga literatură de specialitate care îi susține sistematic argumentele vizuale. În felul acesta a rămas o inspirație pentru istoricii de artă și credibilă academic pentru toate domeniile ei de intersecție.
De exemplu, semnalează corect într-o anumită situație alegoriile vizuale a trei Vicii în Evul Mediu: Avariția este un bărbat cu o pungă de gât, Trufia (Superbia) un rege care cade în mod ridicol de pe cal, în timp ce Desfrâul (Lussuria) este reprezentat printr-o femeie fără niciun atribut iconografic. Altfel spus, observă ea, pentru a simboliza păcatul poftei carnale, este suficient să arăți o femeie; nu sunt necesare alte acțiuni sau epitete, ca în primele două cazuri. De asemenea, pentru a ilustra un alt atribut ce definește femeia, și anume vulnerabilitatea, face câteva observații informate despre iconografia cunoscutei secvențe Masacrul Inocenților. În această scenă nu întâlnim niciodată bărbați decât ca agresori, deși textele patristice au menționat încă din secolul V durerea taților (il lamento dei padri), care nu mai puțin și-au plâns și ei fiii. Absența lor totală în iconografia de artă a fost însă o decizie simbolică de a susține deplina vulnerabilitate a pruncilor uciși, pe care mamele, prin natura slabă a femeii, nu au avut nici cea mai mică putere de a-i apăra.
După regalul atâtor cărți noi, cum sunt cele apărute în ultimii ani, neobosita Chiara Frugoni va fi o absență resimțită atât de publicul mare, cât și de specialiști.