La micul dejun nu băusem decât o cană de ceai și ronțăisem niște biscuiți. Străbăteam stepa cu arbori rari ce se îndoiau într-o parte și alta. Vântul o spulbera, ridicând în aer vegetație uscată și praf. Călătoream cu un Gaz ca al lui Viktor Kovrijnîi, poate ceva mai nou, donat sanatoriului de Ministerul Sănătății din Republica Buriată. Profesorii Nikolaev și Kokosov rămăseseră la Ulan-Ude, așteptând avionul spre Moscova, doctorii Socolov și Bataeva, împreună cu mine, urmăm drumul lacului Baikal. Vorbesc tot despre postul negru. Conduce Natalia Bataeva. Mergem pe un drum pietruit. Turme de oi străbat întinderea, ascunse uneori în norii de praf. Tangajul pe care-l suportă Gaz-ul este mai mare decât cel suportat de taxiul de aseară. După două ore de mers prin stepă, intrăm în pădure. Drumul șerpuiește îngust, apoi orizontul se deschide larg și limpede până în apa lacului. Mașina ne duce până în marginea Baikalului, unde nu se simte niciun curent; vântul rămăsese prizonierul stepei. Apa translucidă unduia blând. Nu se vede celălalt mal. La vreo zece metri de țărm sunt cinci mese din lemn, cu pari înfipți în nisip.
Doctorul Socolov îmi face semn să-l urmez din nou la mașină. Ne întoarcem două, trei sute de metri. Printre mesteceni și pini se înșirau pavilioanele ce adăposteau bolnavii și cabinetele doctorilor. Sunt clădiri din lemn, vopsite în verde și în albastru. Îl urmez pe doctor într-unul din pavilioane. Deschide o ușă și-mi arată cabinetul lui, apoi urcăm la etaj unde deschide altă ușă, în stânga culoarului ce desparte pavilionul în două. Camera asta o vom împărți cât timp vei sta aici. Era o cameră cu două paturi, un dulap de haine, o măsuță între paturi și o ușă ce dădea în cămăruța cu oala veceului, chiuveta și dușul. Fără televizor. Ferestrele se deschideau spre lac. Printre mesteceni și pini stăteau la mese sau se plimbau liniștiți cei care veniseră să se vindece; alte grupuri, puține și mici, schițau în depărtare linii drepte, de-a lungul țărmului. Trebuie să remarc că ce văd îmi pare și straniu, și purtător de simboluri, și loc al solitudinii și al tăcerii definitive, ducând cu sine amurgul unei lumi. Sau începutul altei lumi. Ce zici? aud din spate vocea lui Socolov. Acum n-aș putea să-ți răspund. Acest sanatoriu este raiul pe pământ, îl mai aud pe doctor, care îmbrăca un halat peste pulover. Măcar prin binefacerile oferite oamenilor, un dar de la Dumnezeu… Timp de două ore fă ce te taie capul, că eu am ceva treabă. Ia hanoracul ăsta cu glugă dacă vrei să te plimbi pe malul apei, mai târziu o să fie frig de-a binelea și o să bată vântul. Se făcuse unu jumate. Rânduiesc puținele lucruri într-o parte a dulapului și ies.
*
La trei, Vasile Socolov mă recuperează de la una din mesele cu picioare adânc înfipte în nisip. Acum îmi vine mai la îndemână să-i zic Socolov, simțind cum aparține mai mult marii Rusii decât micuței Basarabii. Basarabiei nu i-a aparținut decât prin poveștile auzite, prin suferințele înaintașilor și prin cele câteva neamuri ieșite în întâmpinare în ultimii ani. Mergem pe picioare, nu este decât un kilometru, îmi zice așezându-mi gluga hanoracului pe cap. Prins și eu într-un noian de gânduri, nu luasem seama cum se întețise vântul, cum creșteau valurile deasupra lacului și cum zburau prin aer fulgi de zăpadă. Conversația se leagă mai greu decât la Moși. Mă întreabă de copii, eu îl întreb dacă cei doi băieți ai lui, de-acum bărbați în toată firea, vorbesc românește. Doctorul se oprește și se uită mirat la mine. Rusia nu este locul potrivit pentru controverse istorice, dragul meu, dar este un organism al asimilărilor bine antrenat, care funcționează fără greș. Și când, nu știi, te trezești metabolizat și pregătit pentru marele orgoliu al visului sovietic. Că există și un vis sovietic: omul puternic, eroic, îndrăzneț. Dar sovietele s-au dus dracu’, zic și eu, temându-mă de ce ar urma să mai aud. Dialectica spune că orice cauză creează efecte, dragă Traiane. Efectele create de marea Uniune vor bântui Rusia și fostele țări sovietice multe decenii de-acum înainte. La Moșii de Angara îți vorbeam despre adaptare. Și-ți mai spuneam că normalitatea vine când te-ai adaptat. Dacă acea comunitate de moldoveni s-a adaptat, în pofida tuturor celor îndurate, pentru mine a fost mult mai simplu. Terminasem printre primii Medicina, după cinci ani mi se oferea un post de specialist la Institutul de Psihiatrie din Moscova, soția făcea specializare în chirurgie, ni se repartizase un apartament la marginea Moscovei… Și toate cele care se întâmplau, și toate cele care urmau să se întâmple nu erau decât forme ale uitării. Trecutul meu și al comunității din care veneam, chiar al țării de unde ne trăgeam, se subția ca gheața Baikalului spre sfârșitul lui aprilie. Trecutul meu este îngropat la doi metri sub pământ, iar tata mă învățase că, pentru a supraviețui, trebuie să îngrop gândurile rele și amintirile triste acolo de unde nu vor mai ieși vreodată. Nu, copiii mei nu vorbesc românește, i-am lăsat să fie ceea ce sunt. Trecutul ar fi devenit o povară inutilă. Adaptarea și evoluția, dragul meu… Ca să evoluezi, trebuie să te adaptezi. Să te adaptezi la nesfârșit. Îmi vorbeai la Moșii de Angara despre dascălul și preotul Gherasim Stratan, un om frumos, încerc să-i ating o coardă sensibil românească. Și acum este tot frumos, îmi zice, frumos și eteric, așa cum sunt sfinții și arhetipurile. Ajungi, în schimb, într-un moment când nu mai știi dacă au existat cu adevărat sau sunt doar plăsmuiri ale imaginației. Și satul Moși?, îl întreb și mă opresc. Poveștile se nasc din dorința omului de a trece barierele cotidianului. Moși nu este o poveste, dar există toate argumentele ca să poată deveni poveste. Într-o vreme când lumea se schimbă, se deschide, se unește în idealuri comune, sau numai de supraviețuire respectuoasă, ideile conservatoare, – patriotismul, de pildă – își pierd strălucirea de altădată. Patriotismul, că veni vorba, va deveni în câteva decenii pur obscurantism, omul își descoperă vocația trans humantă și, în același timp, unificatoare.
Mă opresc și privesc, câteva clipe fugare, pe deasupra apei învolburate; acum îi aud gemetele. Cine Dumnezeu m-o fi pus să caut în tainița gândurilor lui? Mă prinde pe după umeri și mă îndeamnă să mergem. Se zice, vorbește iar după câțiva pași, că trebuie să ne protejăm trecutul. În partea asta de lume, omul trebuie, mai degrabă, să se protejeze de trecut. Din nou doctorul mă ia prin surprindere și mă opresc. Și ca să te protejezi, trebuie să te împaci cu el, cu cele mai neplăcute momente, cu cele mai lașe atitudini, cu cele mai umilitoare înfrângeri și să accepți că toate fac parte din viața ta. Să te îm prietenești cu ele. Altfel, vei privi mereu peste umăr, te vor potopi frustrările, vei cultiva adversități și dușmănii, n-ai să mai fii în stare să te împrietenești cu timpul care vine și cu oamenii lângă care trăiești. Și iar ajungem la adaptare. Trecutul nu se uită, dragul meu, dar nici nu poți trăi, clipă de clipă, cu el pe umeri. Atunci îmi veni în minte Cernuda, care vorbea despre cei care au rămas pentru noi „o pauză de iubire în fuga după treburi“. Cam așa l-aș putea înțelege pe Vasile Socolov și trecutul lui. Am deschis un subiect nepotrivit, îi spun cu vinovăție în glas. Râde scurt. Nu există subiecte nepotrivite, numai timpul ales poate fi nepotrivit.
În dreapta se zbate lacul, în stânga pădurea stă ca o cetate, cam la o jumătate de kilometru, iar în față se văd primele case. Vasile Socolov îmi spune că, aici, cei care nu mănâncă oaie și pește mor de foame. Pe țărm sunt trase vreo zece bărci, răsturnate pe-o parte. La început, aici a fost un sat de pescari, dar de vreo cincisprezece ani a devenit o mică stațiune estivală. Un vânt de gheață spulberă coama lacului și aruncă în noi cu stropi mari de apă. Vremea se schimbă repede în locurile astea… Gândește-te că sanatoriul ăsta s-a înființat pe la 1820… N-ai crede că s-a putut așa ceva în inima Siberiei. Ne depărtăm de țărm și o luăm spre marginea localității. Iar acum zece ani, cam prin 1984, poate 1985, s-a înființat departamentul de post terapeutic. Să știi că, în multe privințe, rușii au făcut pionierat. În ce privește medicina, au fost mai receptivi decât occidentalii la alternativele neconvenționale, la metodele alopate. Hai, că am ajuns…
Clădirile sunt toate la fel. Cele fără etaj sunt din bile de pin sau de mesteacăn și netencuite pe afară, dar cele cu etaj par să fie din betoane sau cărămidă și tencuite. Culorile sunt alb, albastru și verde. Ne apropiem de o clădire doar cu parter și câteva mese în față; alte două chioșcuri din lemn nevopsit vin în prelungirea casei, spre țărm. Ne așezăm la o masă ca cele din fața sanatoriului, cu pari înfipți în pământ. Tului! strigă domnul doctor. Aici o să mâncăm? Aici, îmi zice, să luăm în nări mirosul lacului. Și, apoi, afară n-o să poți fuma. Până în apa lacului să tot fie o sută de metri. Dar tot îmi aprind o țigară, îi zic și scot pachetul din buzunar. Ușa se deschide și pe terasa din lemn geluit apare o femeie care se apropie cu pași mici și repezi. După cum se salută și își strâng mâinile, se vede treaba că se cunosc. Ah, Bukei, daragaia, se extaziază doctorul, punând în glas toată căldura sufletului, și o îmbrățișează. Apoi, alți doi bărbați ies în tinda clădirii, unul pune palma la frunte de parcă l-ar orbi soarele. Gospodin Socolov! Cel cu trăsături mongoloide vine în față, cel cu trăsături europene, în urma lui. El e Tului, el este Vladimir… Eu sunt Traian de, hăt, departe, din Europa… Vladimir Ignaev era a treia generație de ruși pe malul Baikalului, Tului este mongol și, de când se știe neamul lui, de aici se știe, iar Bukei este tătăroaică, adusă de el de pe Valea Amurului și făcută nevastă. Da, da, bem polugar și mâncăm pește, apoi carne afumată de berbec, coaptă în aluat de pâine. Bukei fuge în casă și aduce o sticlă de polugar și păhărele, apoi fuge iar în casă de unde se întoarce cu două castroane, unul cu pește afumat, altul cu pește marinat. Tului merge și el în casă și vine cu un blat de lemn pe care erau tăiate fâșii de carne uscată și o pâine pe care o rupe în mâini. Tului și Vladimir nu rămân decât să bea un păhărel, apoi dispar în casă unde, zice Vasile Socolov, este o mică sală cu șase mese, un băruleț și o bucătărioară. Și cele două chioșcuri pentru ce sunt?, îl iscodesc. Nu sunt chioșcuri, sunt camere de închiriat în sezonul estival.
Gust din pește și din pastrama de oaie. Peștele este gras și gustos, pastrama are numai atâta sare cât să meargă tăria. Băutura asta se face dinainte să se fi știut de votcă. Are gustul băuturii lui Albert Mihailovici, gândesc, amărui, de ienupăr. Iar peștele, mai adaugă doctorul, este de Baikal și se cheamă colagon. Iarna, lacul devine un imens patinoar. Toți dimprejurul acestui lac patinează și înoată foarte bine. Prin decembrie, știi la ce grosime ajunge gheața? Ridic din umeri. Până la doi metri, zice ca și cum s-ar mira și dă din cap. Bukei vine cu un samovar micuț și-l pune pe masă. Se lasă frigul, zice ea și așază lângă samovar două cești și două cuburi de zahăr. Vasile Socolov își toarnă ceai, eu polugar. Este băutură tare, amăruie și catifelată, alunecă bine, nu te strânge de gât. Bag de seamă că îți este tare foame, Traiane. Și nu greșea, de dimineață băusem un ceai și ronțăisem niște biscuiți. Voi cu ce trăiți?, îl întreb. Eu mănânc normal, dar cei doi profesori și doctorița Bataeva, carne puțină. Bataeva are câte cinci zile la trei luni când nu mănâncă nimic, încurajând în felul acesta bolnavii ca să respecte cura medicală, adică postul negru. Și o zi pe săptămână la fel, nu mănâncă nimic. Tu ții post negru? Da, cam o săptămână la șase luni, însă țin și posturile tradiționale, creștine. Continuă să vorbească, dar nu-l mai aud, mă fac tot mai mic și mai lipsit de însemnătate, imensitatea Siberiei se răstoarnă din nou peste mine. Toate orgoliile mă părăsesc, toate ambițiile și toate dorințele, nu-mi rămâne decât un pui de suflet speriat că nu știe încotro s-o apuce. Pun păhărelul jos, iau sticla și nu o las de la gură decât atunci când nu mai e nimic în ea. Doctorul tace un timp, apoi mă invită să ne plimbăm pe malul lacului, că până se face pulpa de berbec mai durează.
Când ne întoarcem, lumina începea să se împuțineze. Vorbisem puțin și anapoda. Singurul lucru adevărat l-a spus doctorul: Te-a lovit întinderea, necuprinsa Siberie. Dar noi avem șansa întoarcerii la locurile și la treburile noastre, ei rămân aici cu blestemul acestor întinderi nesfârșite, mai adaugă la întoarcere. Când ajungem la masă, mai cer o sticlă de polugar. Frigul îmi face bine. Nicăieri în lumea asta nu se justifică dorința de izbăvire ca aici, zic. Doctorul dă din cap că este de acord cu ce spun. Aici, pare că totul este întâmplător și, totuși, hotărât dinainte, mai adaug. Nici un postulat nu rezistă de la o zi la alta… Heidegger era de părere că datorăm totul faptului de a fi în lume, zice și el, dar dacă ar fi cunoscut Siberia, nu ar mai fi vorbit despre această datorie.
Bukei, Tului și Vladimir se apropie de masă, fiecare ducând ceva în mâini. Bukei duce o tavă peste care vălătucesc aburi. Și din nou viața se reașază peste năluceli, imensitatea siberiană se retrage pe un petec de pământ și o palmă de apă. Pulpa de berbec este într-o crustă umedă, plutind într-un sos blând de ierburi, seu și iaurt. Vladimir pune pe masă încă o sticlă de polugar, din partea lui, și un castron cu hrișcă asortată cu mirodenii de stepă. Se așază toți și ciocnim un pahar; Bukei așteaptă cu mâna la gură să vadă cum ne place mâncarea gătită de ea. Doctorul sparge crusta de pâine ce învelea pulpa și alt val de aburi năvălește afară. Îmm, amușinează deasupra tăvii, apoi rupe cu mâinile din pulpa de berbec. Fac același lucru și-mi ling degetele. Tului toarnă polugar ca să ne spălăm întâi mâinile, apoi mâncăm fără să mai vorbim. Doar oftăm, spre bucuria celor de lângă noi. Și bem. Cât de puțin îți trebuie să simți că viața este din nou locul potrivit… Doar câțiva oameni lângă tine cu care să vorbești, să râzi sau să plângi. Lucruri simple… Când abia se mai vedea lacul, eram ființe care ajunseseră în țara cu bucurii necostisitoare și neîndatoritoare. Un moment epifanic în care se întâlneau un român, un ruso-român, un rus, un mongol și o tătăroaică, undeva la curu’ pământului, cum ar spune tata, la marginea unei ape biciuite de vânturi, unde împărățiseră, de-a lungul vremurilor, tătarii, kirghizii, keraiții, mongolii, apoi veniseră rușii să clădească un imperiu peste atâtea popoare și obiceiuri.
Se întunecase. Vladimir suspină ușor, gândindu-se poate la un pământ pe care nu l-a văzut, Iaroslavl, dar din care veniseră strămoșii lui, odată cu revoluția lui Lenin, Tului și Bukei sunt prinși în mrejele unei bucurii efemere, eu și doctorul, băuți binișor, jurăm că ne vom întoarce mâine. Se băuseră cinci sticle de polugar, adică doi litri jumate. Plătesc cât pentru o oaie întreagă și o luăm, ținându-ne de umeri, prin întunericul străjuit de mugetul valurilor. Acum mugetul venea din stânga. Să orbecăi un kilometru prin catran, nu-i floare la ureche, dar ghid prin întuneric ne este tocmai mugetul apei. Cu cât îl auzeam mai aproape, cu atât eram mai siguri că n-am rătăcit drumul. M-am îmbătat, zice doctorul, simțindu-l cum merge încurcat. Și care-i treaba?, întreb inteligent, străduindu-mă să merg drept, dar cu frică să nu calc în vreo groapă. Treaba e că eu beau rar. Adică n-ai antrenament. Păi, băutura, doctore, e bună, da’ să te ții de ea… Da’ te-ai comportat bine, îl laud. Nu trebuia să beau atâta. Și de ce-ai băut?, îl mai descos. Că mi-a fost milă de tine cum te pierdeai în pustietatea asta… Da, mi-a fost milă de tine, te-am simțit cum pieri… Da’ mi-a fost milă și de mine… Năvăliseră depărtările, așa am simțit… Da, zic, cam năvăliseră și nu mai însemnam nimic, nici în propriii mei ochi, darămite în fața măreției spațiului… Ca să filozofez și eu, așa, la băutură, în fața imensității spațiului se face mic și timpul…, așa simt eu… Acum îmi place să bat câmpii, mai zic. Doctorul zice că, din contră, ne bate vântul. În depărtare se văd luminițele sanatoriului.
(Fragment din romanul Siberia de la capătul drumului, în curs de apariție la Editura Polirom.)