N-am citit cartea cu acest titlu a lui Iosif Camară, căruia Cristian Pătrășconiu i-a luat un interviu excepțional în numărul dublu al României literare de la începutul anului. Am putut citi, mulțumită lui Cristian, Corpusul de texte, în care sunt reproduse cele 200 de versiuni ale rugăciunii, prima, din Evangheliarul slavo-român de la Sibiu (1551-1553), ultima din Liturghier (2012). Nu știu dacă autorul cărții a luat în calcul și cele două versiuni în aromână și cele trei în istroromână. Nu referitor la carte vreau să spun câteva cuvinte, ci referitor la versiunile succesive ale rugăciunii Tatăl nostru. Primul lucru pe care l-am remarcat este cvasi-identitatea limbii textelor pe durata a 560 de ani. Dacă le avem în vedere doar pe cele din primele două veacuri și jumătate, constatăm că există o limbă cultă românească, asemănătoare cu aceea a cronicarilor, care poate fi considerată întâia noastră limbă literară, precedând-o de puțin pe aceea care s-a constituit la începutul secolului XIX. Ceea ce le deosebește este baza, slavona și greaca, în cazul celei vechi, latina prin intermediul francezei și, în mai mică măsură, al celeilalte limbi romanice apropiată de a noastră, și anume italiana, pentru limba literară modernă. N-am de gând să mănânc pâinea cea de toate zilele (sau cea de-a pururea) a lingviștilor, așa că mă opresc la aceste considerații generale. Mai ales că am făcut destule observații de detaliu, care, cel puțin așa cred, pot fi interesante și pentru alții. Una este aceea că, așa cum constatam la început, între cele două limbi literare nu sunt mari diferențe, în ciuda bazei pe care s-au așezat, mai cu seamă de prin secolul XVII încoace. Dar chiar și versiunile din veacul XVI sunt astăzi perfect inteligibile, cu toată ortografia lor, pe care autorul cărții a păstrat-o, cum spune, cu religiozitate. Mai mult decât atât, există două sau trei texte din acest veac pe care, regret acum, nu le-am reprodus pentru limba lor minunată în Istoria critică, așa cum am făcut-o cu altele, la fel de timpurii, precum epistola lui Cocrișel, oștean în armata lui Mihai Viteazul, adresată din închisoarea de la Bistrița părinților săi moldoveni, pe care a semnalat-o Al. Rosetti. Iat-o pe aceea din Evanghelia cu învățătură a lui Coresi din 1581 (a cincea tipărită de el): „Tatăl nostru, ce ești în ceri, sfințească-se numele tău; să vie împărăția ta; fie voia ta, cum în ceri, așa și pre pământ. Pita noastră sățioasă dă-ne noauă astăzi; și iartă noauă greșalele noastre, cum iertăm și noi greșiților noștri; și nu ne duce în năpaste, ce ne izbăvește pre noi hitleanul. Că a ta iaste împărăția și putearea și slava în vecie. Amin!“ Foarte instructive sunt nu atât diferențele de scriere, cât cele de vocabular. Când am învățat eu însumi rugăciunea, la orele de religie de la primară, înainte de reforma din 1948, se spunea vie împărăția ta și nu să vie împărăția ta, expresia având în mintea mea până astăzi un înțeles evident diferit de cel corect. Ambele forme au mers în paralel o vreme, apoi a precumpănit a doua, dar, firește, cu sensul corect. Niciodată, indiferent de câte ori am ascultat-o, am înțeles-o ca și prima dată. A mai fost un cuvânt pe care l-am înțeles corect abia după oarecare timp, destul de frecvent, de altfel, și anume carele. Preotul-profesor nu ne-a atras atenția că e forma veche a relativului care, ceea ce noi, copiii, nu știam, așa că întreaga propoziție suna pentru mine astfel: care lăiești în ceruri. Cum n-aveam habar de ce înseamnă lăiești (versurile Mariei Banuș, într-un cămin, o mamă-și laie/copilul gol într-o copaie, nu făceau parte din programa de la primară), nu mi-am pus întrebarea, lămurindu-mă mai târziu. Încă un exemplu: în loc de fie voia ta, forma cea mai veche, ulterior a fost preferată forma facă-se voia ta. Descopăr acum și alte diferențe, chiar dacă nu mă simt în stare să le explic. S-ar putea ca ele să depindă de provincia în care apar, dat fiind că au fost consemnate în toată țara, indiferent de granițele care au fragmentat-o de-a lungul timpului, până și în sudul Dunării, unde trăiau aromâni și istroromâni. Așa că nu știu de ce unii preferă pita (sau pâinea) noastră de-a pururea, alții pita (sau pâinea) noastră cea spre ființă sau, în veacurile mai noi, pâinea noastră cea de toate zilele, formă care pare definitiv fixată. Bănuiesc că și ne izbăvește de cel viclean (la Coresi, hitleanul) a fost tot mai des înlocuit cu cel rău la ortodocși îndeosebi, ca să se deosebească de catolici, din gura cărora am auzit, nu o dată, forma veche. Ar mai fi și altele de spus, dar vreau să închei cu o întrebare, așa zicând, personală.
Am încercat să găsesc versiunea rugăciunii pe care am învățat-o la școală. Nu acasă, părinții mei nefiind religioși. Doar bunica maternă, tocmai ea, spiritul critic cel mai dezvoltat din tot neamul, ironică, dar considerată, totodată, diplomatul familiei, poreclită fiind de copiii ei Chamberlain, era credincioasă și ne ducea pe noi, nepoții, la biserică, mai mult, îndemnân – du-ne să ne spovedim și să ne împărtășim. Am povestit altă – dată cum a decurs spovedania mea de la 11-12 ani. Nu țin neapărat să mă repet. Să spun doar că preotul a încălcat taina spovedaniei, pârându-mă bunicii. Care nu s-a simțit obligată să mă certe, spunân – du-mi, cu aerul unei simple constatări: „Ți-ai cam bătut joc de Părintele, mic necredincios ce ești!“ În aceste condiții, a trebuit să mă descurc singur. Am luat la rând versiunile mai noi, dar dinainte de primii mei ani de școală, din Corpusul de texte alcătuit de Iosif Camară, am căzut peste unele care figurează în două Cărți de citire de la începutul secolului trecut, foarte asemănătoare cu textul învățat de mine. Cum astfel de cărți aveau, de obicei, o lungă circulație, nu este exclus ca ele să fi oferit un model de durată. Am fost surprins să descopăr cât de asemănătoare este versiunea din cele trei Abecedare ale lui Ion Creangă, publicate în 1868, 1874 și 1896. Sau aceea din Abecedarul lui Odobescu-Borgovanu din 1893. Ca să nu mai vorbesc de versiunea lui Caragiale din 1901. Textul este identic cu acela învățat de mine în școală. Nu mă pot opri s-o reproduc: „Tatăl nostru, carele ești în ceruri, sfințească-se numele tău; vie-mpărăția ta; facă-se voia ta, precum în cer și pe pământ. Pâinea noastră cea din toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri; și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Amin!“