La începutul jocului, tabla este goală
Regulă din jocul de go
Oricine cunoaște principalele jocuri de strategie pe care mintea omenească le-a conceput a observat diferența substanțială dintre jocurile de șah, la care poziția inițială este aceeași de fiecare dată și bridge, unde situația inițială a distribuirii elementelor jocului este de fiecare dată alta, fiecare jucător fiind în situația de a primi una dintre cele 635 de miliarde de combinații de cărți pentru care i-ar trebui, ca să le joace, după calculul meu, 8,5 milioane de ani.
Elementele jocului, la șah cele 32 de piese și la bridge cele 52 de cărți, se află la începutul jocului într-o poziție dată. Mereu aceeași la șah, mereu alta la bridge. Spre deosebire de acestea, prima regulă a jocului de go stipulează simplu : „La începutul jocului tabla este goală“. Prima mutare, adică plasare a unei piese negre pe tablă, se poate face în 19×19, adică 361 de puncte. De fapt ținînd seama de cele patru axe de simetrie ale tablei, n-ar fi decît 45 de puncte, cu simetricele lor, plus centrul. Dar cînd se plasează a doua piesă numărul pozițiilor posibile crește peste 16 000, iar cînd jucătorul care a început pune și a doua piesă neagră, la peste 5 milioane.
Asemenea multiplicări de posibilități la cifre imposibil de cuprins cu mintea este lucrul cel mai fascinant al jocurilor, întrecut doar de reversul lui : felul în care regulile și raționamentul restrîng aceste virtualități vecine cu infinitul la un sistem inteligibil și controlabil cu rațiunea. Astfel, la bridge, orice situație este pînă la urmă descrisă prin numai 38 de anunțuri. Deschiderea însăși se rezumă practic la 11 anunțuri de bază și numai rarisim la alte cîteva. Chiar și la șah, deși prima mutare a albului poate fi realizată în (doar) 20 de poziții, de luat în calcul sînt chiar mai puține, vreo 5 de bază și alte cîteva oricum „exotice“. Lucrurile nu stau altfel nici la go.
De aceea, strategia elementară și chiar regulile de joc, verificate în timp, cele scrise, dar și cele nescrise, au rolul esențial și care, dacă ne gîndim bine, ține de miracol de a face nesfîrșitul finit și misterul inteligibil. Pentru a da un exemplu, în bridge, principiile apropierii și anticipației fac imposibilă practic, deși teoretic regulile nu o interzic, o licitație de tipul „o treflă – șase cupe“.
Ce legătură au aceste considerații cu arta în general și cu literatura în special ? Au o legătură strînsă, chiar dacă nu este, neapărat, evidentă. Arta, ca orice joc omenesc, presupune o strategie și o tactică. Ea se apropie de jocul de go prin chiar regula numărul unu : la începutul jocului, foaia e goală. Ea nu poate fi umplută prin punerea unui șir format din caractere, extrase la întîmplare dintre cele 26 ale alfabetului. Numai șase dintre ele, așezate de rînd, conduc la un număr de 165 765 600 de „cuvinte“ de la aaaaaa la zzzzzz. Considerînd un fond de cuvinte de 20 de mii, o „propoziție“ din trei cuvinte se poate forma în opt mii de miliarde de feluri, deci șansa de a cădea peste „Ana are mere“ este de vreo mie de ori mai mică decît a cîștiga premiul cel mare la 6 din 49.
În mod absolut similar, o măsură de patru pătrimi – nu mai complic ipoteza cu durate și pauze – folosind notele din trei octave lasă loc la 331 776 de posibilități.
În adolescență am fost fascinat (și eu) de un roman în care, într-o cetate utopică, se juca un joc cu mărgele din sticlă. Romanul nu dă detalii despre joc. Nu spune, de pildă, dacă era și un joc competitiv, se pare că nu. Nu ni se spune dacă bilele (mărgelele) erau de aceeași mărime și culoare. Eu îmi imaginez că nu. Nici dacă exista o gamă finită de culori și diametre. Eu presupun că da. Oricum ar fi fost, jocul cu mărgele de sticlă constituia un mijloc subtil de comunicare. Prin intermediul poziției inițiale, care era fixată, probabil, de „Magister ludi“, și al mutărilor ulterioare, numeroase, fără îndoială, jucătorii își prezentau gîndurile, ideile. Această prezentare rafinată, care urma desigur regulile ei, putea să mîngîie sau să ultragieze privitorul și pe ceilalți jucători. Îmi și imaginez că bila albă pusă între două bile albastre ar fi putut reprezenta o îndrăzneală echivalentă cu scrierea prefeței la Hernani, iar combinația de bile albă, neagră, verde în triunghi să fie o insultă de nereprodus. Putem noi ști?
O anecdotă spune că la Clubul bancurilor seci, membrii au hotărît să nu mai spună bancul, ci doar numărul de ordine al acestuia, conform catalogului general. De pildă, „23“ spunea unul și toți rîdeau în hohote. La un moment dat un membru pronunță 46, dar nimeni nu schițează un zîmbet.
„– De ce n-au mai rîs?“ Întreabă un novice derutat.
Iar un membru cu vechime îi răspunde:
„– Păi tu n-ai auzit ce prost l-a spus?!“
Jocul depinde desigur de cunoștințele și abilitatea celui care îl joacă, mută efectiv, dar și de capacitatea de înțelegere a spectatorului/chibițului. O poziție sau o mutare la șah sau go a unui maestru poate părea ininteligibilă unui începător. Cu atît mai mult, unui călător venit din afară în Castalia, o așezare a mărgelelor pe tabla de joc (putem bănui că ea, tabla, exista) nu îi va spune absolut nimic. Va vedea doar niște bile puse una lîngă alta.
Astfel se compune și opera literară, urmînd niște strategii de plasare a cuvintelor în frază și ale frazelor în cuprinsul textului. La fel precum străinului de Castalia, un joc în desfășurare i se va părea de neînțeles, unui ins care a citit în viață doar „Gazeta sporturilor“, un poem de Ion Barbu i se va părea absurd, pentru că un ceas nu poate fi dedus. Însăși ambiguitatea cuvîntului ceas – e vorba de obiectul purtat la mînă sau de durata de 60 de minute? – va fi un obstacol de netrecut.
Așadar, scriitorul își va stabili strategiile, alegînd din infinitatea de combinații pe cele care îl vor duce la scopul său, mai direct sau, vorba lui Arghezi, pieziș. S-a stabilit că autoarea Danielle Steele a vîndut în total, din opera ei, un miliard de exemplare. Dacă adopta limbajul lui Ion Barbu sau S. Mallarmé numărul acesta s-ar fi redus prin tăierea a vreo cinci de zero. În acest context, am urmărit comentariile de pe un site popular dedicat filmelor. Și anume despre filmul Călăuza (1979) de Andrej Tarkovski căruia, cîndva, i-a dedicat și Al. Paleologu un frumos și pătrunzător eseu. Erau destule comentarii extaziate și evaluări de 9 și 10 stele din 10. Unele comentarii erau lungi și chiar aveau accente hermeneutice interesante. Dar erau și destule, cam la paritate, care pretindeau că filmul este plictisitor, demodat (fără efecte speciale) și comentatorii încîntați sînt niște snobi, nu e nimc de admirat doar pentru că filmul e „dificil“ cu intenție. Un comentator spunea că preferă oricînd 10 filme americane de acțiune acestui film de aproape trei ore. Cine avea dreptate? Desigur, toți! Fiecare pe palierul lui. Un comentator chiar îi sfătuia pe cei care preferă filmele de acțiune, cu trosneli, efecte speciale SF și bum-bum să se limiteze la acelea, lăsîndu-i pe cei care înțeleg mai mult să comenteze între ei.
Cei pentru care o operă este ininteligibilă, nu se vor delecta cu ea. Cei care o înțeleg pot avea reacții diferite, chiar negative, dar în cunoștință de cauză. Nici strategiile autorului nu vor trece peste nivelul său de înțelegere. Un jucător mediu nu va elabora un plan genial. Chiar dacă va cîștiga odată, ajutat de împrejurări favorabile sau de o depășire întîmplătoare a condiției sale, nu va fi campion într-o competiție îndelungată.
Ne rămîne fiecăruia să sperăm că, la nivelul conștiinței și cunoașterii noastre, vom putea găsi strategia cea mai bună la care ne dă dreptul stadiul de însușire a „jocului“ la care am ajuns. În alegerea ei ar fi bine să ținem minte și să ne bucurăm de regula cea mai importantă, care ne permite să o dezvoltăm: „la începutul jocului, tabla este goală“.