„Arta este viață“ afirma Ștefan Câlția într-un interviu recent. Prins în vârtejul istoriei trăite, încărcat de propriile-i neliniști, artistul încearcă să ofere răspunsuri la întrebări care nu sunt doar ale lui, ci ale unei întregi societăți aflate într-un echilibru tot mai fragil. Urmărind această perspectivă, proiectul expozițional Însemnări dintr-un timp trăit își propune să reliefeze un segment distinct din creația lui Ștefan Câlția, primind provocarea unui spațiu emblematic: clădirea care adăpostește Muzeul Național de Artă Contemporană, a cărei istorie conține o puternică încărcătură simbolică. Surprinzătoare ca parcurs, expoziția aduce în prim plan o serie de lucrări ce emană o stare tensională acută, generată de perioada istorică în care au fost concepute. Astfel un artist reputat, binecunoscut pentru armonia și liniștea degajată de compozițiile sale de dată recentă, este prezentat acum într-o ipostază mai puțin accesibilă publicului, dar edificatoare pentru complexitatea creației sale.
Conexiunile cu evenimentele pre și post decembriste apar inerent, amintind epoci tulburi când populația României a fost supusă unor tensiuni și umilințe greu de imaginat. Lucrările realizate în perioada 1968-1995 dar și altele, cu mult mai actuale, precum Monștrii războiului (ce are ca subiect conflagrația din Ucraina), devin remarcabile imagini de factură narativ metaforică, de o mare calitate comprehensivă. Ele relevă în mod pregnant percepțiile artistului în raport cu evenimentul istoric, transfigurate în virtutea propriilor sale concepte estetice despre bine și rău. Procesul de „codificare“ presupune un întreg codex de simboluri cu semnificații mai mult sau mai puțin exacte, distribuite într-o formulă epică, abil gândită din punct de vedere compozițional, ce nu își ratează niciodată sensul. Este modul său de articulare a realității, uzitând o simbolistică de influență zoomorfă care, deși are o consistență semantică unitară, se remarcă printr-o „traducere“ relativ ușoară a contextului care l-a generat.
Miza actualului proiect expozițional este una revelatoare, ea fiind în contrast cu imaginea din ultimii ani, când opera sa ne-a oferit o perspectivă demiurgică asupra realității. Ca reacție firească la presiunea evenimentelor trăite, acest sentiment de responsabilitate este deplin asumat, amintind de spusele cronicarului Miron Costin: „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri.“ Reiterarea acestei forme de receptare este cu atât mai necesară, cu cât o lectură monocordă asupra operei, riscă să rateze tocmai actualitatea acestor lucrări, al căror efect anti-terapeutic devine relevant în contextul lumii contemporane. Suite de imagini, ce par rupte de timp, devin discursuri cu o puternică valență narativă, al căror subiect este generat de întâmplări concrete din spațiul public pe care îl cartografiază atent, cu deplină asumare etică. Descoperim un artist, doar aparent imun la „trecerea clipei“, puternic racordat la vibrația cotidiană. Cele două dimensiuni, una liric romantică al cărei ax se concentrează în jurul peisajului simbolic al satului natal și cea cu substrat politic coexistă în actuala manifestare de la M.N.A.C., publicul având șansa să (re)vadă piese emblematice precum: Râul roșu, Dansul răului, Dansul cucuvelei, dar și două desene de mari dimensiuni, care ocupă spațiul central al expunerii. Despre unul dintre acestea avem chiar mărturia artistului că a fost făcut într-o singură noapte, la cumpăna dintre anul 1992 –1993. Am putea specula pe marginea „dicteului automat“ al suprarealiștilor, cu care opera lui Câlția are câteva lucruri în comun, dar mai curând aș opta pentru contextul social care a declanșat actul de creație. Este simptomul unei lumi dislocate, unde discursul durerii se conjugă cu efortul de readucere la ordine și armonie. Privitorul nu mai este acum doar spectator, el devine într-un fel actant la acest efort, la care artistul ne provoacă să fim martori. Lucrate cu nerv, cu o implicare emoțională și intelectuală bine stăpânită, ele concentrează esența unor stări generate de elemente punctuale ale unei/unor realități care în loc să fie trăită/e de autor, mai mult „îl trăiește“ pe aceasta. „Desenele mari“ sunt, alături de alte lucrări din aceeași categorie, reflexul unor contexte socio-politice tensionate fie din perioada comunistă (Sărbătoare de 1 Mai, Cazanul de fier, Vânzătorul de grâu, Drum ș.a.) ori cea sălbatic-capitalistă (Comunism versus Neocomunism, Cucuveaua, Șarpele roșu ș.a.). O altă piesă importantă este și tripticul de mari dimensiuni Lumea ca teatru, un glosar sarcastic al personajelor negative – „răul“, cum le denumește generic artistul, care ne bântuie uneori existența când ne găsim captivi într-un peisaj hidos, construit din frânturi de realitate sau mai curând de coșmar. Nevoia sa de ordine, precum și repulsia față de răul care ne apasă concentrează aici un tipar vizual coerent asupra relației individului cu o lume teluric-gregară, înrudită cu cea a lui Hieronymus Bosch. Este aceeași formă de asumare și transpunere a unui spațiu perceput în unul conceput. Însă, spre deosebire de Bosch, Câlția are un temperament apolinic, unde transfigurarea estetică a mesajului este determinantă, după cum el însuși mărturisește: „Trebuie să depășești într-un desen sau într-o lucrare momentul, atmosfera, întâmplarea din ziua respectivă și, dându-i un sens general, să vorbești despre rău în sine. Arta nu discută niciodată strict politic o poveste.“ Artistul nu este un pamfletar al realității, ci mai curând o voce a ei. Mici întâmplări sau mari evenimente devin parabolă, ascunzând misionarismul moral/politic în „povești“ cu simboluri, în ecuații narative cu tâlc. Figurativul pe care îl practică Ștefan Câlția în compozițiile sale dramatizate are o formulă energetică și stilistică unitară, o marcă personală atât pentru notația topografică cât și pentru morfologia chipurilor. Ele se încadrează într-o direcție consecventă a unui anume tip de figurativism din pictura noastră ale cărei origini recente le putem afla în onirismul anilor ’70, dar și în reflexele post suprarealiste ale perioadei, recuzita atent aleasă potențând discursul epic de atmosferă.
Privite astfel, lucrările Ștefan Câlția pot fi asemănate scrierilor runice care, deși greu de înțeles, surprind în mod paradoxal, prin însuși sensul lor dilematic, esența dramatică a mesajului. Echilibrul picturii sale, îl menține la o distanță precaută de rătăciri în speculații pur cerebrale, care ar steriliza elanul autentic. De aceea, dimensiunea onirică este un element important în coeziunea universului său, dezvăluind nevoia absolută de ficțiune a omului, de la individul societăților primitive până la exponentul culturilor occidentalizate. Practicând un limbaj modern temperat, Ștefan Câlția reușește să impună un orizont particular în peisajul artistic românesc, cu propuneri vizuale deschise interpretărilor epice polisemantice. Acesta este și sensul actualului proiect expozițional, concentrat pe fracturile istoriei, explorând relațiile dintre realitate, memorie și reprezentare, ce transmite un puternic conținut de sorginte umanistă și o poziție artistică singulară.