Mereu când sunt abătut și-mi vine să las totul baltă, mă duc la Noul Testament și citesc acolo cea mai frumoasă parabolă întâlnită vreodată. Așa cum cel mai frumos basm al tuturor timpurilor este Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, așa și această parabolă ține capul de afiș. Citind-o de mai multe ori, începi aproape fără voia ta să te întrebi dacă nu cumva așa stau lucrurile de-adevăratelea. Fiindcă dacă n-ar sta, atunci mare ar fi dezamăgirea și ți-ar veni să lași totul baltă încă o dată. Dar despre ce e vorba în acele rânduri? Cică, ar fi fost unul Lazăr, sărac și amărât, plin de bube cum spune textul, care poftea la ce era pe masa bogatului. De fapt, poftea la firimiturile care mai cădeau de pe masă fiindcă, evident, nu avea cum să ajungă la bunătățile care formau ospățul zilnic. Și, tot cum spune textul, într-o zi, acestui amărât i-a bătut sorocul și s-a dus pe lumea cealaltă. Dar acolo a fost luat de îngeri și dus în sânul lui Avram. Soarta face ca și bogatul să moară tot pe atunci și să fie înmormântat cu toate onorurile. E de la sine înțeles și într-adevăr e groaznic de schematic, bogatul ajunge în iad. Dar acum se petrece ceva foarte interesant. Acolo, în genune, bogatul sau, mai corect spus, sufletul lui are posibilitatea de-a-și ridica privirea spre înalt și de-a-l vedea pe săracul care până mai ieri îi cerșise la poartă. Atunci îl roagă pe Dumnezeu să-l lase pe Lazăr să-și umezească degetul și să-i răcorească fruntea care ardea, evident, în flăcările iadului. Răspunsul nu se lasă așteptat și, tot cum era previzibil, Cel de Sus îi ține o lecție de moralitate, bazată pe legea compensației, amintindu-i că el s-a bucurat în viață de cele bune, pe când Lazăr s-a tot chinuit. Deci, logic, acum roata s-a întors… Dar nu ăsta e de fapt miezul unei parabole tulburătoare. Nu faptul că ar trebui să plătești pe lumea cealaltă pentru fraudele din timpul vieții, ci existența unei prăpastii uriașe care-i separă pe cei doi, separă în fond două nivele mari de existență, două felii ale Realului, ceea ce înseamnă mult mai mult decât semnificația etică a secvenței. Viziunea este teribilă, fiindcă ne face să înțelegem că distanța dintre cele două lumi nu poate fi în niciun fel acoperită și tot ceea ce poți faci este să te mistui de dorul care pe de o parte te separă, pe de alta, te apropie de ceea ce ai vrea să ai, dar nu mai e posibil. Din acest punct de vedere, parabola are o forță de avertizare fără pereche. Ușurința sau ușurătatea cu care trăim ar trebui la un moment să-și arate și reversul. Nu numai fața contează, ci ceea ce este criptat dedesubt. Desigur, nu e cazul să luăm parabola neapărat la propriu, fiindcă atunci am cădea noi într-un ridicol absolut. Dar nici nu se cuvine s-o privim, cum am spus, ca pe o simplă cateheză pe care ne-o ține un biet dascăl. Există în text o adâncime sau o înălțime metafizică prin care, concret spus, ne putem elibera din indiferență și câștiga un fior de credință.
Nimeni, după cum se știe, nu e credincios sută la sută și tot nimeni nu e ateu sută la sută. Contrariile se împletesc în sufletul nostru și ne basculează dintr-o parte în alta fără să mai știm când suntem evlavioși și când sacrilegici. Altfel nici nu s-ar putea. Grija bogatului de la sfârșitul parabolei e ușor comică, deoarece ce face el? La gândul că ai lui rămași în viață pot să cadă după moarte tot în iad, îl roagă pe protopărintele Avram să facă într-un fel ca să-i avertizeze pentru a nu păți precum el. Iar Avram îi răspunde că aceia au de fapt scripturile la îndemână pe care, dacă le urmează, vor scăpa de sinistra cădere. Aici e vorba de o înțelegere subtilă a raportului dintre ce poți crede și ce se poate dovedi. Mi-aduc aminte de țipătul arghezian din psalmi: vreau să pipăi și să urlu este... Da, de acord, așa ar fi mult mai convenabil, dar și deprimant de facil. Problema este una singură: nu poți pipăi nepipăibilul. Nu poți să atingi ceva cu totul inefabil, iar în asemenea condiții gestul tău de maximă vulgaritate te condamnă înainte de orice judecată. Cu alte cuvinte, dacă nu ești în stare să crezi având la dispoziție aici, pe pământ, o serie întreagă de instrumente, degeaba speri să-ți pice vreun semn de dincolo care să te convingă, că „dincolo“ chiar există. Până la urmă, asta ne învață parabola bogatului și a săracului Lazăr și nimic altceva. Dar, cum am arătat, este și viziunea înfricoșătoare a abisului căscat între lumi. Presupun că Dante știa acest fragment evanghelic și, la urma urmei, ceea ce și-a propus să facă în poemul său este un fel de replică dată înțelepciunii din Scriptură. Ca dovadă că nici opera lui nu e gratuită și prin forța ei de-a ne face să credem în existența altor tărâmuri ne transformă din simpli cititori sastisiți în căutători ai mântuirii.