O săptămână mai târziu (în povestirea Fiara din Junglă de Henry James), May Bartram, încă în viață, îl primește din nou pe John Marcher, dorind să-l liniștească și să-i spună că ceea ce ei doi, din tinerețe și până atunci, au așteptat să se întâmple s-a întâmplat. I s-a întâmplat lui, chiar dacă el, minunea minunilor, nu și-a dat seama. E de ajuns că ea a văzut. Când Marcher o întreabă cum se face că el n-a observat nimic din ceea ce ar fi trebuit să observe, May îi răspunde că lui i-a fost dat să aibă această soartă, dar nu neapărat să o înțeleagă. Tulburat, Marcher vrea să știe dacă ea se stinge din viață din această cauză. „Aș mai trăi pentru tine, dacă aș putea,“ îl asigură May și după câteva clipe adaogă, în picioare, ca rămas bun: „Dar nu am cum“.
Din acel moment lui Marcher nu i se mai permite să intre în camera ei. Doctorii, asistentele lor, cele câteva rude care sperau că li se va lăsa ceva prin testament au bine înțeles motive clare să se afle acolo. Dar Marcher? Deși această femeie fusese, într-un fel, totul pentru el, Marcher nu știe cum să justifice legătura dintre ei. Iar la înmormântare, cei câțiva prezenți nici nu-l bagă în seamă. Ca să aibe dreptul să arate cât de mult îl doare această pierdere n-ar fi trebuit poate să se fi gândit mai demult? Să nu fi ascuns cu atâta grijă relația amicală dintre el și May? Dar cum ar fi putut să explice această relație fără să-și trădeze credința secretă în fiara din junglă? Și dacă ar face-o acum, n-ar crede lumea că spune povești de adormit copiii? Un lucru era cert: ceea ce, conform cu vechea lui presimțire, urma să aibă loc, avusese loc. Nu mai avea sens să privească viitorul, fie cu teamă, fie cu speranță. Singura enigmă rămânea felul tainic, ascuns, în care destinul își îndeplinise promisiunea.
Ca să uite, Marcher se hotărăște să facă o lungă călătorie peste mări și țări și înainte să plece din Londra, se duce la mormântul lui May Bartram, departe, în suburbii. Ajuns acolo, cade în genunchi în fața lespedei de pe care cele două nume îl priveau țintă, ca doi ochi care nu-l cunoșteau. Departe, în Egipt și în India, vizitând monumente celebre, Marcher își dă seama că după ce trăise timp de atâția ani în lumina așteptării, lumea care îl înconjura era de fapt banală, fără rost, el însuși fiind acum un om oarecare. Lespedea din suburbia londoneză rămăsese singura mărturie a nobleții lui dispărute. Acolo, numai acolo își putea el regăsi acel el însuși pe care îl prețuia. Ființa îngropată în acel loc știa cât de neobișnuită fusese viața lui și, deci, întorcându-se mereu la mormântul ei, Marcher putea citi din nou, ca într-o carte deschisă, adevărul vieții lui.
Vizitele la cimitir îi făceau bine, îi linișteau puțin amarul. Într-una din aceste vizite Marcher observă, nu departe, un alt bărbat în fața unui mormânt nou. Îl vede cum face un pas înapoi și se îndreaptă spre poarta cimitirului trecând pe lângă el. Cei doi se privesc față în față. Figura devastată a celuilalt bărbat îl mișcă profund pe Marcher. Ce rană, ce durere, îl chinuiește pe acest om? Ce lovitură îl însângerează lăsându-l totuși să trăiască? Și dintr-o dată Marcher are revelația unui sentiment pe care el nu-l cunoscuse: dragostea! La celălalt mormânt, acest bărbat plângea o femeie pe care o iubise, o iubise pe ea și numai pe ea.
Marcher înțelege atunci cât de pustie i-a fost viața și de ce. Cele două nume de pe lespedea de lângă el îi spun limpede că pe ea a pierdut-o. Ea a văzut saltul fiarei din junglă, nu el. Ea, iubindu-l pe el, numai pe el, a trăit cu adevărat. Pentru el, unica salvare ar fi fost să o privească, să o audă, să o iubească. Cum de n-a înțeles când ea i-a spus că „nu e prea târziu“? Și ce minunat s-a rugat ea ca el să nu afle niciodată! Da, jungla e chiar viața pe care el a trăit-o, iar fiara se aruncă, în sfârșit, asupra lui. Încercând să o evite, Marcher se prăbușește, cu fața în jos, pe mormânt.
*
Rândul viitor, să ne gândim la orgoliul singurătății, la convingerea oarbă că destinul m-a ales pe mine și numai pe mine, la atenția de care au nevoie cei de lângă noi și la adevărurile pe care nu le descoperim decât datorită lor.