Într-o viață consacrată studiului literaturii, al cărților, geografiei și tectonicii vieții acesteia, Cornel Ungureanu a adunat o sumedenie de informații utile pe care le folosește pentru a lămuri epoca, impactul ei asupra scriitorilor, episoade și teme din bio-bibliografia acestora. Este exact ceea ce face criticul literar și cea mai recentă carte a sa, D.R. Popescu și întrebările care rămân (Editura Junimea, 2022), care nu este propriu-zis un eseu, lipsind frăgezimea și străfulgerarea stilisti că ale genului, dar nici nu are detenta academică a unei monografii. Oricum, într-o carte de numai nouăzeci de pagini, Cornel Ungureanu oferă o imagine cuprinzătoare a biografiei și operei lui D.R. Po pescu, formulînd ipoteze seducătoare, asocieri surprinză toare, privind proza, poezia și teatrul unuia dintre protagoniștii lumii noastre literare din ultimii șaptezeci de ani.
Informațiile, obținute din diverse surse (presă, evocări memorialistice, simple notații de album, întîlniri directe, cîte vor fi fost), părînd, cîteodată, insignifiante, fixate, însă, de Cornel Ungureanu într-un montaj foarte inge nios, într-o logică (aproape) narativă, deslușesc multe lucruri ce par complicate, controversate, trecute, în timp, prin felurite filtre estetice și de moralitate, care pot descumpăni cititorul. Un bun exemplu este, iată, evocarea pasiunii tînărului redactor al revistei „Steaua“, de la mijlocul anilor ‘50, „încă poet, încă nu prozator“, cum, inspirat, spune Cornel Ungureanu, pentru fotografiile cu maimuțe, în diverse ipostaze, surprinse în cîteva grădini zoologice: două gorile enorme din grădina zoologică de la New York, într-o „atitudine dramatică“ – și fotograful se întreabă „la ce s-or fi gîndind oare aceste gorile?“ –, puiul Pinky de la Berlin, care face baie, cimpanzeul Chimp Beauty de la Londra, sugerând toate, spune criticul literar, o lume a maimuțelor, pe care D.R. Popescu o adună sub sticla biroului de la revista clujeană, într-o epocă a proletcultismului pa roxistic. „Mai există literatură în această lume a maimuțelor?“ e întrebarea pe lîngă care, crede Cornel Ungureanu, trece mereu literatura lui D.R. Popescu. În montajul inteligent al informațiilor istorico-literare, criticul adaugă o însemnare a lui Augustin Buzura dintr-un album omagial, care evocă anii studenției la Medicina din Cluj, la care D.R. Popescu a urmat doi ani, abandonînd-o, apoi, în favoarea Filologiei, apoi, perioada de la revista „Tribuna“, unde „i-a fost șef“, cînd „l-am citit cu foarte mare atenție și mi-au plăcut pros pețimea prozei sale, nonconformismul și aerul de nou, de altceva decît ne obișnuise proza la modă în acei ani“, și pe bunicii de la Păușa. Cornel Ungureanu pare a scrie, aici, o autobiografie literară în locul prozatorului însuși –, în conexiune cu romanul Orașul îngerilor, apărut în 1985.
În această secțiune a volumului, intitulată Despre vremurile în schimbare, Cornel Ungureanu face o demonstrație despre felul cum se poate radiografia o epocă și protagoniștii săi literari prin analiza unei piese de teatru, Moartea lui Liviu Rebreanu, dar și fixarea unei teme dominante a epicii lui D.R. Popescu schimbarea vremurilor: „Ce vo ci se aud după schimbarea vremurilor? Ce voci răsună după moartea marelui scriitor?“, întreabă criticul literar în dialog cu protagonistul D.R. Popescu, pentru ca, tot atunci, să se întoarcă în momentul istoric: „Suntem în septembrie 1944, suntem în Istoria literaturii“. Mult mai aproape de operă e „detaliul“ confesiunilor-parabolă din Scrisori deschise, al unei mărturii de pe o bandă magnetică, aflată în fonoteca Facultății de Litere din Cluj, prin care criticul ajunge la prima sinteză, cu preocuparea obsesivă pentru geografia literară, din ultimii ani: „Abundenta operă a lui D.R. Popescu se sprijină pe două serii de modele/ imagini: prima, oferită de satul oltean al copilăriei, de amintirile părinților sau ale bunicilor dinspre tată, cu încercările de a transcrie documentele oltenilor din acest spațiu și o a doua serie, pornind de la imagini le din Oradea și din spațiul transilvan“.
În acest montaj, D.R. Popescu e pivotul reconstituirii istorico-literare a epocii și vieții literaturii. Astfel, propensiunii spre arhetip în proză și teatru, Cornel Ungureanu îi adaugă întrebările și neliniștile contemporanilor („Pînă unde se poate fugi, iată întrebarea care rămîne și în cărțile, piesele, eseurile scrise după 1989. Cu adăugirea, ceva mai tîrzie: se mai poate fugi?“, notează criticul), care forțează cîteodată limba (scrie „viitorizare“, de exemplu) și face acolade largi, poate, prea largi, urmărind (și) opera lui Marin Preda sau a celor „trei scriitori importanți ai anilor șaptezeci“, Norman Manea, Gabriela Adameșteanu și Ștefan Agopian, întorcîndu-se, apoi, spre epocă, prin abordarea unui detaliu ignorat, și anume „felul în ca re scriitorii refuză proiectele propuse, în anii cincizeci, de doc trinarii politici“, iar acest refuz, scrie Cornel Ungureanu, duce la ruinarea Utopiei, la cultivarea dublului limbaj, la luptele cu „doctrinarii“ ale lui Marin Preda, în Moromeții sau la Nicolae Velea, în nuvela În treacăt, care „a scandalizat săptămîni în șir criticii oficiali“, la care se adaugă primele proze ale lui D.R. Popescu însuși, în care Cornel Ungureanu identifică istoria rebelei Sofica, de pildă și nuvela Leul albastru, „cea mai spectaculoasă nuvelă a lui D.R. Popescu“.
Cornel Ungureanu abordează opera prozatorului pe calea criticii tematiste, fixînd spațiile de identifica re, drumul, grădina, parabola leului albastru, scenariile arhetipa le, punctînd subtil originalitatea literaturii lui D.R. Popescu, simbolul dominant al nunții și animalele-totem din lumea rurală a autorului celebrei Vînătoarea regală. În acest demers, Cornel Ungureanu caută argumente în observațiile lui Cornel Regman, privind demonizarea, ale lui Ion Negoițescu, Mircea Iorgulescu, Mirela Roznoveanu, cu „androginismul personajelor din Vînătoarea regală“, ale lui Mircea Ghițulescu, cu notele privitoare la teatrul scris al lui D.R. Popescu și, mai ales, ale lui Nicolae Manolescu, un reper însoțitor în analiza parabolei leului albastru, cu fermecătoarea evocare a conferinței lui V. Havel, Surprizele istoriei, pe care acesta îl ascultă la Facultatea de Științe Politice din Paris.
Poezia, teatrul, tema dominantă a demetropolizării culturii întregesc sumarul din D.R. Popescu și întrebă rile care rămân, o carte de critică literară în care cititorul va (re)descoperi, lucru rar, plăcerea lecturii.