(fragment de roman)
Inginerul Protopopescu Meltiade trăiește de mulți ani singur. Are o casă cu un nivel la întretăierea străzilor Progresului și Târgul din Vale, aproape de fosta găzărie a orașului. Casa poate fi văzută de departe și se înscrie plăcut în noua arhitectură a zonei. Un nuc și un mesteacăn dau un aer de cochetărie fațadei placate până la jumătate cu cărămidă roșie, cândva lucioasă. E o casă în care ai impresia că nu intră nimeni. Cu jaluzelele trase mai tot timpul, pare o casă nelocuită. În orice caz, contrastează vizibil cu noile construcții gri de patru etaje din jur, cu balcoane simetrice, închise în fel și chip cu geamuri după cum i-a tăiat capul pe locatari.
Puțini sunt aceia care au auzit de inginerul Meltiade, mult mai puțini aceia care-l cunosc îndeaproape și foarte puțini aceia care și-ar putea face o idee despre firea lui, despre modul lui de trăi, în sfârșit despre viața lui în general. La serviciu colegii îi spun Melti, că Meltiade li se pare prea lung și parcă s-ar pierde mult timp pentru a-l pronunța.
Nu pentru că ar fi un ins nesociabil, scârbos, lipsit de caracter, fitilist sau zgârcit, sau mai știu eu cum, pare atât de retras și de izolat, ci pur și simplu pentru faptul că este atât de urât încât nu știi dacă din rușine, jenă, repulsie sau teamă întorci capul atunci când din întâmplare ți-ar ieși în cale. Are niște picioare lungi, cu labe mari, cred mărimea 46, care par că se rostogolesc mai mult, niște șolduri late și osoase, umeri oblici, o spinare de dromader și o față, eh, cu o falcă enormă pe care cade fruntea mult prea bombată, ochi adânciți și spălăciți și nasul prelung și strâmb, obrajii galbeni și uscați și buzele tăiate strâmb, părul mai tot timpul nepieptănat.
În orice caz, este foarte greu să-ți imaginezi înfățișarea unui astfel de om, căci, sunt conștiernt, cu cât aș căuta să descriu mai exact fiecare cută particulară, cu atât mai confuză ar putea să reiasă imaginea lui care nu este alta decât a unui om nemaipo-menit de urât.
Orașul nostru este de vreo 17 ori mai mic decât Bucureștiul și, dacă stau bine să mă gândesc, de vreo 200 de ori mai mic decât cel mai mare oraș al lumii. De aceea nu-i prea greu să afli de existența atât de discretă și totuși ieșită din comun a acestui om însemnat cumva de soartă.
Într-una din zilele trecute se întoarse acasă de la combinatul petrochimic, tîrziu, ca de obicei, după orele 17. Se schimbă în haine de casă, apoi coborî în bucătărie. La etaj erau două dormitoare cu mobilă veche de când lumea, un mic hol și o baie cu cadă. Unul fusese al părinților, dar nu mai intrase de ani acolo. Din el se putea intra direct în baie printr-o ușă strâmtă. O altă ușă, dublă, cu geam transparent în locul tăbliei de lemn, dădea într-o terasă de unde se putea vedea toată grădina din spate. La o adică putea fi folosit pentru oaspeți. El ocupa dormitorul din față, dinspre stradă. Jaluzele de lemn stăteau tot timpul trase peste fereastră și peste ușa jumătate cu geam care dădea într-un balconaș de deasupra intrării. Un pat dublu pus pe colț, pe doi pereți, cu ladă la cap pentru așternuturi și un șifonier cu patru uși erau singurele mobile. De fiecare dată își punea hainele în șifonier pe umeraș, cu multă atenție ca să nu se cuteze nimic.
Puse în tigaie patru ouă peste care aruncă un praf de cimbru amestecat cu schinduf. Tăie o porție zdravănă de carne de porc, o pregăti meticulos cu un suc concentrat de roșii, ușor condimentat și apoi o aruncă într-o altă tigaie, bine încinsă, pe flacăra aragazului. Până se fripse carnea, înfulecă la repezeală ouăle-ochiuri. Umplu pe jumătate un pahar cu vin pe care-l bău pe nerăsuflate, puse dopul la sticlă cu grijă, iar sticla o așeză la locul ei în cămară, întoarsă cu gâtul în jos ca să nu se oxideze vinul. În același mod, rapid și economicos, devoră carnea bine rumenită având gijă să umple ibricul de aramă cu apă. Își făcu o cafea turcească lungă, aproape spălăcită. Îi plăcea de fiecare dată să-și soarbă cafeaua în liniște, citind o carte sau răsfoind un ziar sau privind pe fereastra dinspre terasă. Pentru că bucătăria era mai îngustă, dar destul de adâncă în schimb și pentru că lumina venea prin terasa de la parter, lată cât tot spatele casei, lumina pătrundea mai greu și de aceea mai mereu ținea acolo lumina aprinsă. Din cauza spațiului îngust, în bucătărie se afla doar un bufet de lemn verzui și o masă lungă făcută pe comandă din lemn de brad vopsită tot în verzui. Aici însă îi plăcea lui cel mai mult să citească, la masa asta lungă în partea dinspre bufet, pe scaunul înghesuit între cele două corpuri. Doar spre seară avea timp și duminica, singurele momente când nu se afla la combinatul petrochimic. La parter casa mai avea două camere. Una micuță, în stânga, de cum intrai, un fel de salonaș și alta în față, mai mare, sufrageria sau camera de zi, care dădea în terasa de la parter dinspre grădină .
De cele mai multe ori, când nu citea, se gândea la viața lui. Nu fusese niciodată căsătorit, nu fusese iubit de nimeni, nici nu iubise pe cineva în mod deosebit. Nu avea frați sau surori, nici alte rubedenii, din câte știa el, iar părinții săi muriseră cu vreo 20 ani în urmă într-un accident de mașină, la un an după ce el terminase politehnica. Nici prieteni nu avea la serviciu sau pe strada lui. Foștii colegi din studenție erau din alte zone și nu-i mai revăzuse de la terminarea facultății. Se obișnuise încă din școala generală să fie mai mult singur. Din cauza urâțeniei și diformității lui nimeni nu prea ar fi vrut să stea pe lângă el.
Rareori citea cărți legate de propria-i meserie. La cei 45 de ani ai săi se credea prea rutinat și nu prea mai era interesat de noutăți tehnice. Ca inginer mecanic îi era suficientă „mămuca practica“, cum îi plăcea lui să spună. Erau cam aceleași utilaje de ani de zile și le știa pe de rost. Citea în schimb cărți de istorie, polițiste și de popularizare a științei, în special acele cărți în care se vorbea despre tot felul de enigme. Era abonat la săptămânalul „Magazin“ și era mereu fascinat de orice nouă descoperire. Avea chiar și un caiet în care își nota cele mai senzaționale știri. Studia aproape întotdeauna cu un glob mare pământesc lângă el și, căutând un punct geografic, se minuna de fiecare dată de forma continentelor, a țărilor, mărilor, munților și râurilor – de parcă atunci le vedea pentru prima oară. Făcea asta din studenție Pe atunci obiceiul ăsta îl ajuta să-și omoare timpul în absența colegilor de cameră care se întorceau la cămin seara târziu și doar mai mult pentru a dormi. Nelipsite erau și dicționarele de tot felul pe care le consulta deseori, deși păreau neatinse – atât de bine avea grijă de ele.
Își turnă din ibric într-o ceașcă de sticlă bulgărească prima porție de cafea, având grijă să nu piardă caimacul, sorbi imediat din conținutul fierbinte și plescăi satisfăcut de câteva ori. Deschise apoi la repezeală „Magazinul“ la pagina a patra unde, după anunțul din prima pagină, îl aștepta un articol foarte incitant despre experiența făcută de o poloneză, absolut epocală, în legătură cu posibilitatea reală de a menține viața prin congelare. Tânăra cercetătoare poloneză reușise ca timp de 18 zile să supraviețuiască într-un cilindru de sticlă la o temperatură de -37 de grade celsius. Fotografia pe catre redacția o făcea publică îi păru destul de verosimilă. Urmări cu maximă atenție fazele acestei experiențe senzaționale, răcirea se producea treptat, lent, fără ca organismul să fie bruscat. Lent și sigur cu o mare grijă pentru inimă și creier.
„Ce chestie! Inima și creierul congelate! Hmmm! Dați în mă-sa polonezii ăștia. Dar ea? O mai fi gândit cucoana în perioada asta? O fi avut vise? O fi avut vreo impresie? Asta ar fi cel mai interesant de aflat. Hm… Poate… Ei, or fi tradus și ai noștri ce le-or fi dat ăia din Polonia.“
Se gândise adeseori la problemele astea legate de înfrângerea timpului.. Congelarea era un mod. Ce minunat! Să poți fi trezit după 100 de ani sau 200 sau 1000 de ani! În zilele noastre tehnica e uluitoare, dacă s-a reușit 18 zile de supraviețuire, precis se vor putea și 100 de ani. Sigur!
„Dar cine dracului o avea nevoie de moaca mea peste 100 de ani?“ Și astfel, brusc, Melti căzu într-o depresie care îl urâțea și mai tare. Își încleștă degetele mari pe pagina firavă și, lăsându-și ușor capul pe masă, închise ochii.
Nu pentru mult timp. Conținutul articolului îl atrăgea foarte tare. Începu să citească mai departe, reluând anumite pasaje, când o ronțăitură, mai puternică decât acele cu care se obișnuise de câteva luni, se auzi dinspre bufet. Sau din partea cealaltă a bucătăriei, dinspre aragaz, poate dinspre frigider. Nu-și dădu prea bine seama din ce parte.
Zgomotul însă fu puternic, ca niciodată, înfiorător chiar, și parcă amplificat de ziduriIe bătrânei sale case care nu aveau, din câte știa, vreun sistem special de construcție. Nu, nu puteau fi șoareci, scârboșii de șoricei nu ar fi putut produce un zgomot atât de mare. Crezu la început că simțurile lui au luat-o razna așa cum te-ai transforma în animal sau în pasăre, iar simțurile brusc și-ar mări puterea de recepție…
Al doilea zgomot îl scoase realmente din minți și se trezi în mijlocul bucătăriei cu „Magazinul“ încă în mâini, strângându-l inconștient ca pe un posibil obiect de apărare. Minute în șir, încordat la maxim, nu făcu nici cea mai mică mișcare. Spaima era atât de vie încât nu-și putu privi nici propriul său corp. O amorțeală dureroasă îi cuprinse picioarele, dar nu îndrăzni să se miște. „Ce dracu se întâmplă?“ își zise. Mult timp nu se mai auzi nimic și îi trecu prin cap că poate fusese o părere, tot așa cum în alte dăți se repezise la ușă având impresia că cineva sunase.
Se mai liniști într-o oarecare măsură, i se păruse, desigur, se gândi și când tocmai vroia să se așeze pe scaun, amorțise de-a binelea, ceva lunguieț, cam de lungimea a două palme, albicios-metalic și cu dungi semiovale așezate una peste alta ca țigla, îi trecu pe lângă ceafă și dispăru pe ușa ( „Când se deschisese?!“) care dădea în micul hol al scărilor care urcau la etaj. Abia avu timp să-și dea seama că era un pește, dar cum pot zbura peștii și încă atât de bine și de unde pești? Își simți din nou bătăile inimii cum se propagă în tot corpul. Dacă zgomotele acelea sinistre puteau fi o iluzie, ceea ce văzu acum era o certitudine.Văzuse cu ochii lui și nu se putea înșela.
Își roti iute privirea prin bucătărie și constată, hm, ce ciudat, că toate lucrurile erau așezate la locul lor. Își dădu seama că nu apucase să strângă masa, iar cafeaua nu mai aburea, se răcise și lui tocmai cafeaua rece îi plăcea cel mai mult. Dar de cafea îi ardea lui acum? Privind fără să vrea înspre frigider, descoperi, uimit e prea puțin zis, că în partea de jos a frigiderului apăruse o fereastră („De unde apăruse?“) prin care se puteau zări alți pești la fel cu cel care zburase pe la ceafa lui, înotând într-un fel de acvariu. Curios că acei pești destul de mari puteau înota într-un spațiu atât de îngust! O lumină intens verzuie iradia din acel acvariu și se propaga în toată bucătăria, dar și în întreaga casă, de la parter la etaj. „Ei drăcia dracului!“ Ceva se întâmplă! Își simți gura plină de salivă și înghiți de câteva ori, dar cu greutate, căci un dop i se păru că îi astupase traheea. Peștii, lungi acum cam de jumătate de metru, mult mai lungi decât îi văzuse prima dată, dar și mai subțiri, aveau o mandibulă care pornea din vârful capului și se curba în partea de jos semânând foarte bine cu o foarfecă de tăiat vița de vie.
Doi pești ieșiră, nu-și putu da seama cum, prin sticla ferestruicii („Cum dracu? Sticla nu s-a spart, e intactă, parcă ar fi cocă!“) și mușcară adânc din dulapul în care își ținea vasele și tot ce mai trebuia prin bucătărie, apoi dispărură fulgerător pe ușa care dădea în holuil scărilor. Dintr-un salt, Melti se pomeni la ușă și urcă în fugă scările de lemn vopsite în vișiniu și care acum, pe măsură ce urca, păreau tot mai lăptoase.
– Sus am descoperit un alt acvariu, imens, în care înotau printr-un fel de vegetație naturală alți pești, zeci de pești la fel cu aceia pe care îi văzusem în bucătărie. În acvariu era apă și eu totuși nu o vedeam.
– Aha, zise doctorul Chihaia privind cu înțeles spre mine, deci apă era, dar nu o vedeai. De unde știai că era apă dacă n-o vedeai?
Bănuitor Meltiade își ridică fruntea și-l privi drept în ochi.
– Ceea ce vă descriu e perfect adevărat. De ce încercați să mă faceți să vă spun ceea ce nu am trăit?
– Ei, tocmai asta e problema, domnule inginer, a trăi e una și a fi perfect adevărat e alta!
– Dar e același lucru, zise Meltiade ridicând glasul. Mă credeți nebun?
Îi fac semn cu ochiul lui Chihaia, fără ca Meltiade să mă vadă.
– Nu, domnule inginer, dar pur și simplu vreau să înțeleg și eu ce s-a întâmplat. Te rog să povestești mai departe. Nu te jena, domnul – arată spre mine – e colegul nostru, e psihologul nostru și te asigur că te ascultăm cu cea mai mare atenție. Închipuie-ți că am fi în altă parte și ne-am povesti fiecare întâmplările proprii. Așa, ca între prieteni.