Problema genurilor și, implicit, a speciilor literare nu e atât de simplă pe cât ne-o prezintă școala, cu siguranță și din cauza relativei lipse de interes din partea teoreticienilor literaturii față de ele, cu atât mai mult cu cât niciun gen n-a avut vreodată un contur propriu clar, prevalând combinații care n-au fost serios examinate. Și denumirea genurilor trebuie discutată. Se vorbește de obicei de trei genuri: liric, epic și dramatic. Așadar, nu poezie, proză teatru, cum mai încurcă unii borcanele. Ar trebui să fie evident că liric nu e totuna cu poezie, nici epic cu proză. Termenii se suprapun doar parțial. Mai trebuie spus că studiile n-au fost totdeauna opera poeticienilor, ci mai cu seamă a unor filosofi, care au considerat de datoria lor să definească genurile din perspectiva disciplinei proprii, nu din aceea literară, și nici n-au fost preocupați să le urmărească variațiile de la o epocă istorică la alta. E vorba, precizez din capul locului, de acele genuri și specii omologate în studiul literaturilor din Europa. În ce privește literatura din cele două Americi, ea intră în discuție datorită faptului că a adoptat de la început formele europene. În cazul literaturilor asiatice, chineză sau japoneză, în primul rând, discuția ar putea fi utilă doar referitor la secolul XX, în care acestea s-au conformat canonului european. (Prefer să nu-l numesc occidental, precum Harold Bloom în cartea lui, din motive care vor rezulta pe parcursul editorialului). S-au conformat și literaturile africane moderne, romanul, îndeosebi. Pentru Teatrul No și în general pentru literatura din „prima mie de ani“ (analizată în volumul întâi al Istoriei literaturii japoneze a lui Shuici Kato), în schimb, unitățile de măsură sunt cu totul altele. La fel, pentru vechea literatură chineză. Compatibilitatea cu canonul european este însă evidentă în literatura arabă sau în aceea persană și nu doar în aceea contemporană, ci și în aceea din ultimul mileniu, ilustrată de mari poeți și povestitori. Compatibilitatea este neîndoielnică în literaturile africane de astăzi, îndeosebi în roman. În literatură, globalizarea (mi se pare mai potrivită versiunea franceză: mondializarea) este o realitate peste care nu putem trece. Ceea ce, recunosc, îmi ușurează sarcina.
Genurile și speciile literare se nasc și mor ca toate cele din lumea aceasta, nu doar din lumea literaturii. Unele au o viață scurtă, altele, una lungă. Foarte puține par a fi nemuritoare, cel puțin în raport cu istoria umanității. Cine nu știe că literatura elină începe cu epopeile homerice? Iată chiar prima specie: epopeea. Aparținând însă cărui gen? Poeziei (în niciun caz, liricii) sau epicii? Antichitatea o va onora cu Eneida lui Vergiliu, epocile următoare, cu Ierusalimul lui Tasso, ca să le menționăm pe cele mai cunoscute. Genul ca atare dispare în secolul XIX mai de peste tot, cu excepția literaturii noastre, cu cel puțin două reușite parțiale, Mihaida lui Heliade și Traianida lui Bolintineanu, și cu o capodoperă, Țiganiada lui Budai-Deleanu. (De necitit, alte câteva, cea din urmă tocmai în 1921.) Epopeea este epică în versuri, așadar, îmbinând proza cu poezia (legată indisolubil până târziu de existența versurilor). Romanticii germani au fost cei dintâi care au susținut că la originea literaturii stă poezia, într-un sens apropiat de lirică. Ceea ce, în cazul romanticilor, era un fel de manifest, a devenit la Nietzsche un fapt istoric: filosoful german a văzut în tragedia elină dionisiacul, cu alte cuvinte, fondul liric, pe care, opunându-l apolinicului, a stabilit pentru totdeauna un contrast valabil pentru unele arte. Literaturii i-a revenit acela dintre liric și epic, chiar dacă vor continua să se scrie până în secolul XIX proză în versuri și poeme epice. Astăzi, datorită lui Nietzsche, poezie este considerată mai ales aceea lirică, iar proza, mai deloc aceea epică. Distincția a devenit actuală odată cu Poe, Baudelaire și simboliștii. Aproape toate formele mixte au ieșit din uz. Mai trebuie spus și că, odată cu postmodernismul, trendul modernist pare a se fi inversat: specii care păreau abandonate sunt recuperate. Ceea ce nu dă semne de schimbare este fondul liric al poeziei și fondul epic al prozei (din ce în ce mai mult limitată la roman). În poezie, dionisiacul are câștig absolut de cauză asupra apolinicului.
În proză, în ciuda unei lungi tradiții, apolinicul nu se mai lasă de la o vreme erodat de dionisiac. Drumul propriu, proza și l-a găsit cu o mie de ani în urmă, așadar, mai de mult timp decât poezia. Înainte de a fixa data (aproximativă) a începutului noilor ei aventuri, să reamintesc o poveste. În Căutarea lui Averroes, Borges relatează pățania unui arab care a călătorit în India în secolul XII. La întoarcerea la Bagdad, a vrut să le explice prietenilor, strânși ca de obicei în jurul lui, în ce a constat un spectacol de teatru pe care l-a văzut în timpul călătoriei. Arabii epocii nu aveau noțiunea de teatru. Zadarnic le-a explicat călătorul că pe o scenă stătea o mulțime de bărbați și de femei într-o reprezentare a poveștii, binecunoscută tuturor, despre Adormiții din Efes. N-au prea înțeles cum stă treaba cu teatrul. La un moment dat, unul din ascultători l-a întrebat: „De ce a fost nevoie de atâția oameni, când unul singur putea să spună povestea?“ Povestirea era încă din Evul Mediu european, ca și din lumea arabă, principala specie literară de proză. Ea ilustra aproape întregul gen epic. Antichitatea avusese numeroși poeți, dar puțini prozatori. Povestiri în ramă sunt cele ale lui Boccaccio sau cele ale lui Chauser. Cu două secole înaintea lor, Halima furnizase modelul absolut. Tot atunci existau viețile de sfinți, numite în slavona de la noi jitii. La sfârșitul Cazaniei lui Varlaam, există trei asemenea jitii, care pot fi considerate primele scrieri în proză în limba română. Renașterea a venit cu romanele picarești și cavalerești. Tot niște povestiri, ceva mai dezvoltate, pe subiecte eroice sau senzaționale, în care există o singură voce, aceea obiectivă a povestitorului. În Arca lui Noe, le-am numit romanțuri, ca să le deosebesc de romanele apărute din secolul XVIII încoace. Canonul realist care le guvernează pe acestea din urmă și care face chiar și astăzi autoritate pentru majoritatea cititorilor pretinde romanului să redea în mod plauzibil realitatea socială, psihologică și morală. În romanul naturalist din secolul XIX, ca și în acela romantic, naratorul se identifică fie cu autorul, și este unic, omniscient, fie cu un personaj, a cărui perspectivă subiectivă și parțială o adoptă. În sfârșit, acțiunea este înscenată, ca în teatru, ceea ce presupune dialog între personaje. Pentru arabii din parabola lui Borges, povestirea, în univocitatea ei, era forma cea mai eficientă de a relata întâmplări. (În secolul clasic francez, i se va alătura basmul, care va relata întâmplări fantastice.) Arabii nu aveau ideea de teatru, iar pentru ei, nici romanul nu se născuse. Sigur că astăzi sunt omologate ca romane tot felul de proze, realismul și verosimilul nemaiavând exclusivitatea de altădată, dar asta nu înseamnă decât că definiția, datorată în cea mai mare parte lui Flaubert, nu mai este considerată universal valabilă. Nici povestirea n-a dispărut, dovadă cele ale lui Sadoveanu, de la Hanu-Ancuței la Roxelana. Ca să nu mai vorbim de romanele Ostrovul lupilor sau Sindipa, compuse dintr-un șirag de povestiri, care își au izvorul în vechi povestiri orientale sau occidentale. Baltagul, în schimb, este un roman realist, din rasa romanului Ion al lui Rebreanu. Iar Creanga de aur, o poveste minunată, pe tiparul Cenușeresei lui Perrault. Mai trebuie spus un lucru: povestirea nu trebuie confundată cu nuvela: cea din urmă n-are blazonul celei dintâi, fiind un roman în miniatură, construită după aceleași reguli. Moara cu noroc a lui Slavici este o nuvelă, Într-un sat, odată…, a lui Sadoveanu, o povestire.
Dacă romanul realist-naturalist a fixat o paradigmă încă greu de scos din cărți, era de așteptat ca multiplicitatea formulelor actuale să facă necesară o clasificare. Am încercat una în Arca lui Noe, distingând trei clase. Nu văd de ce m-aș dezice de ea, chiar dacă mi s-a sugerat de către unii din criticii cărții că ar putea fi, nu trei, ci patru sau mai multe. Dacă se ia totuși în considerare criteriul meu, care mi-a venit în minte citind povestirea lui Borges menționată mai sus, și anume raportul dintre narator și faptele relatate, nu pot exista decât trei. După alt criteriu, când va fi descoperit, vor putea fi mai multe. Cum se știe, am numit doric romanul realist-naturalist cu un narator omniscient situat în afara romanului; ionic, romanul, de asemenea realist-naturalist, în care naratorul este un personaj, martor sau participant la acțiune, fatalmente subiectiv, și având o perspectivă psihologică limitată asupra întâmplărilor sau personajelor; corintic, romanul care nu intră în aceste două clase și care nu ține la caracterul plauzibil (social, moral, psihologic) al situațiilor și al personajelor, deși nu-l exclud în toate cazurile.
Specia romanului postmodern și în oarecare măsură a aceluia modern se hrănește cu toate celelalte specii de proză. Cu povestiri, inclusiv. Povestirea, o regăsim rar în stare așa zicând pură, și, oricum, este mai puțin citită. Ea continuă să existe în stomacul de cămilă al romanului. De aceea a numit Bahtin romanul genofag. Lirica a liricizat toate speciile de poezie, romanul a absorbit toate formele de proză. Ceea ce nu se întâmpla nici cu Père Gorot al lui Balzac, nici cu Don Quijote al lui Cervantes. După Ulysses al lui Joyce însă, cam toate romanele contemporane suferă de bulimie.
Poetica genului dramatic presupune reguli diferite, de care mă voi ocupa altădată.