După ce a realizat cea mai consistentă panoramă critică a poeziei optzeciste (Poezia optzecistă, Editura „Eikon“, 2021), mai ales că aceasta este văzută „din interior“, Mircea Bârsilă vine cu un volum de poezie ca o demonstrație că sângele critic trebuie îndoit cu poezie, că sângele poetului apă nu se face, indiferent de câtă expertiză critică ar promova în spațiul public. Volumul Vise. Reverii. Vedenii (Editura „Școala Ardeleană“, 2022) este unul dintre cele mai frumoase apărute în ultima vreme, o carte a maturității poetice în care regăsim mai toate obsesiile care îl animă pe un poet într-un parcurs „de o viață“, în care poezia a fost, pe rând, religie, obsesie, destin. În teoria sa privind „raporturile revizioniste“, din Anxietatea influenței, Harold Bloom vorbește despre kenosis, instrumentul de ruptură similar „mecanismelor de apărare pe care psihicul le folosește împotriva compulsiei la repetiție“. Mecanismul în sine este o golire de sine, asemenea golirii de sine a lui Iisus, atunci când acceptă să se coboare de la statutul său divin la cel uman. La fel, poetul inspirat, transfigurat, se golește de sine, „de divinitatea sa imaginativă“, atunci când inspirația îl pune în planul scrierii, când se produce „deflația poemului“.
Această „golire de sine“ pare să fie nota dominantă a volumului lui Mircea Bârsilă, poemele sunt (pot fi) scrisori către un cititor ipotetic, un alter ego rezonant, așa cum își imaginează, de fapt, oricare poet: „Altcineva gândește, astăzi, cu gândirea mea,/ când mă aflu la masa de scris, poate chiar întunecatul/ meu dublu: un intrus aducând tot mai mult, de la o zi/ la alta, cu un sfânt domesticit …“ (Astăzi). Toate vârstele unui om/ poet sunt prezente în acest volum oarecum biografic. Copilăria: „Tot copil am rămas. Încă mai țin, până la Paști/ numărătoarea/ copacilor înfloriți. Umblu desculț, fluier, nechez/ și vă pun, adesea, în ochi, la fel ca pe-o oglindă de buzunar,/ întregul lan de floarea-soarelui de lângă cimitir …“ (De vorbă cu arborii). Tinerețea impulsiv compulsivă: „Bate cineva la ușă! Sună cineva la ușă! O fi Artemis, zeița/ de care am fost îndrăgostit atâta vreme …“ (Ritual vesperal). Deși „visul este masculin“, iar reveria „feminină“, deși nu mai are de multă vreme nici vise, nici reverii, poate doar vedenii, poetul constată că: „Mă aflu la vârsta când munții îmi ies înainte, în halate albe,/ la fel ca doctorii. O singură dată în lungul vieții –/ și sunt trecut bine de 60 de ani – mi-a fost dat/ să mă șterg de sudoare, pe frunte, cu batista parfumată/ a unei tinere dresoare de armăsari …“ (Dovezi). Textele ne transmit, cu o intensitate greu de ocolit, impresia de „fugit irreparabile tempus“, o continuă stare de precaritate a trăirii și un apăsător sentiment de melancolie. Dar dacă melancolia este, în accepția consacrată a lui Carlos Busoňo, de exemplu, o mișcare desfășurată cu încetinitorul a unei lumi, cunoscută ca foarte dinamică, la Mircea Bârsilă aceasta are o mulțime de alte întruchipări, developări ale interiorității menite să amâne un oarecare deznodământ. Melancolia este, astfel, o căutare a unui transcendent în miezul căruia ne mișcăm cu încetinitorul de fapt, ca pruncul care își amână ieșirea decisivă în lume: „Încă îți sunt un prieten ambiguu, Iisuse./ Încă mă tem să nu-mi cadă/ mâna, când vreau s-o întind către tine. Poate că în ochii Tăi/ nu sunt decât un călător într-o corabie purtată de valurile suprapuse/ ale vigurilor desfășurate pe tejgheaua vânzătorilor de stofe: nici vâsle,/ nici cârmă și nici busolă ! Sau doar o capră vândută la târg pentru tăiere./ Un câine însetat, plin de scaieți și care supraviețuiește, fără stăpân,/ în sălbăticie, cu șoareci, broaște, șopârle și cârtițe ce se caută, în zori,/ una pe alta, pentru împerechere. Ajută-mă să înțeleg/ pentru ce am trăit până acum, sub stelele ca niște muște pe un tavan,/ ori ca niște căpușe albastre – și, totodată, să mă simt mai aproape/ de Tine: o linie neagră lângă o linie albă și, între ele, o sabie./ Ajută-mă să-mi las deznădejdea la picioarele Tale. Să fiu, dacă se poate,/ un pătrat lingându-și rănile la umbra unui cerc…“ (Rugăciune). În altă parte, melancolia este (ca) un vis al lui Iov, care recuperează imaginile de pe retina memoriei, iubirea este un plaur în derivă pe o apă, a timpului, care curge vijelioasă: „Întoarce-ți, iubire, încă o dată, fața către mine. Vino din nou,/ dacă se mai poate, și vindecă-mi sufletul, așa cum îmi vindeca, odată,/ mama, suflând peste ei, genunchii zdreliți …“ (Versete). Poeme ample precum Saeculum, Ora verde sau Thalassa merită comentarii separate, o mulțime de alte texte din carte sunt arte poetice care exprimă un parcurs care a traversat istorie și a depășit seisme de viață, culturale și literare majore.
Carte de maturitate, Vise. Reverii. Vedenii de Mircea Bârsilă se citește cu sufletul la gură, mai ales când poetul își pune sufletul în palmă.