Poet, prozator şi eseist, Nichita Danilov a debutat cu succes în poezie, cu volumul Fântâni cartesiene, la începutul anilor ’80 dominaţi de noua generaţie literară. A publicat ritmic în acel deceniu (până în 1990 inclusiv) grupajele Câmp negru, Arlechini la marginea câmpului, Poezii şi Deasupra lucrurilor, neantul. În 1992 îşi lărgeşte aria de referinţă creatoare înspre eseu (Urechea de cârpă), iar în 1996, spre proză (povestirile din Nevasta lui Hans). De atunci, interferenţa genurilor, la nivelul apariţiei editoriale, devine permanentă. În intervalul ultimilor ani, în care înclină echilibrul din laboratorul creaţiei către roman, mai publică culegerea poetică Recviem pentru ţara pierdută (2016). În 2022, când poetul optzecist intră în familia septuagenarilor (ca majoritatea congenerilor) revine la poezie cu volumul Şi Dumnezeu a fost ţărână (poeme), adâncind motivele crezului său poetic.
Proiectată în ordine tematică unitară, cartea de faţă este prefaţată prin două motto-uri sugestive. În primul este afirmat enunţul aforistic „Universul întreg e numai conştiinţă“. Întrucât nu există nicio „părticică de materie“ în spaţiul infinit „care să nu rezoneze în interiorul tău“. Iar în Motto doi se articulează gândirea poetică şi credinţa absolută în „sufletul cărţilor“ cu referinţă la creaţia divină: „Sufletele se ascund înăuntrul literelor (…) Jocul cu literele ţine de magie. Ca de altfel şi jocul cu sferele de foc. Jocul acesta e binecuvântat de Dumnezeu“. Experimentat în edificarea unor grupaje sudate tematic, Nichita Danilov deschide Şi Dumnezeu a fost ţărână cu poemul Eu despre multiplicarea făpturii în ipostaze lăuntrice: „Vorbesc în numele meu/ ca şi cum aş vorbi în numele prafului de pe străzi/ sau a cenuşii ce se scurge din urne (…) de aceea atunci când sunt/ voi nu mă vedeţi existând alături de voi,/ ca şi cum existenţa mea/ ar fi o simplă himeră,/ şi atunci când nu sunt,/ când existenţa mea a devenit absenţă,/ voi mă simţiţi pretutindeni“. În simetrie expresivă, cartea se încheie cu viziunea rătăcirii în labirintul cunoaşterii, sub echivocul iubirii, din poemul Căutarea sinelui: „alergam dintr-o cameră în alta,/ printr-un labirint ce nu se mai sfârşea,/ bâjbâind cu mâinile prin întuneric,/ deveneam tot mai conştient că alerg/ printr-un labirint alcătuit din trupurile tale“. Într-alt poem exemplar pe această temă, Calea Lactee, poetul resimte acut starea de singurătate şi alienare, pe măsură ce se apropie de eul profund – „ de tot ce înseamnă sinele meu,/ însă sinele meu a plecat, s-a rupt din trecutul/ şi din viitorul ce se întrevede undeva în faţa mea/ s-a risipit ca un fum alb pe toate căile“.
Poetul optzecist îşi concepe, în genere, confesiunea lirică ignorând poezia cotidianului banal cultivată de congeneri, precum şi biografismul. În Şi Dumnezeu a fost ţărână include, totuşi, un poem cu turnură ludic-parodică, Dragoste cu Mary, subliniind în subtitlu: (în viziunea unui poet postmodern, relatată de el însuşi la un pahar de vin). Dragosatea pătimaşă este văzută în cel mai lung poem al volumului în manieră animistă ca o debarasare de lucruri în jocul erotic („ne lăsam pradă jocului/ pradă delirului interior“) şi eliberare de norme convenţionale („căutând să ieşim din noi înşine/ căutând să ieşim din rutină“) până la atingerea stării de levitaţie, zburând deasupra realului ordinar („sfidam gravitaţia, sfidam/ şi alte legi ale Universului şi ale firii“). Erosul se consumă în acelaşi registru ale metamorfozelor („ieşind dintr-o piele pentru a intra în alta/ şi abandonând un regn pentru a intra în altul“) până la retrăirea vârstelor, ca într-un avatar care îi eliberează pe îndrăgostiţi de simţurile cunoaşterii limitate: „alunecam dintr-un corp în altul/ şi dintr-un anotimp în altul /…/ coborând urcam şi urcând coboram/ de la o vârstă la alta,/ de la stadiul de tânăr/ la stadiul de adolescent şi de copil,/ până ajungeam brusc la vârsta senectuţii“. Prin concepţia din acest poem cred că Nichita Danilov se desprinde de viziunea „unui pooet postmodernist“ pentru a se apropia de poetica neomodernistă a lui Nichita Stănescu.
Spaţiul poetic particular din Şi Dumnezeu a fost ţărână este conturat în aceeaşi manieră ca celelalte grupaje, un spaţiu al confruntării dramatice dintre eul poetic şi realitatea din jur văzută la dimensiuni cosmice insondabile. Universul poetului vizionar, impregnat de tragism, este configurat dintr-o perspectivă fanatastic-apocaliptică asemănătoare cu imaginarul din proza sa. Pendulând între afirmaţie şi negaţie sau între existenţă şi neant, poetul recurge, în compensaţie, la experienţe de iniţiere. Într-un scurt poem este punctată această stare dilematică: „Uneori mă adâncesc atât de mult în mine,/ încât atunci când mă trezesc,/ simt cum mari frânturi de neant/ se desprind ca nişte bucăţi de moloz de pe chipul meu/ şi pică rostogolindu-se cu teamă/ din întuneric în lumină/ şi din lumină înapoi în beznă“. Interesant este că nici unul dintre poeţii opzecişti ieşeni – autorul poemelor din acest volum, Liviu Antonesei, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu ş.a. – nu se vădesc afini în concepţia poetică. Sunt personalităţi distincte, cu spaţii poetice inedite, chiar dacă s-au format în umbra lui Mihai Ursachi şi Emil Brumaru. Oricum, afirmaţia tranşantă a lui Paul Cernat de pe coperta a IV-a (Nichita Danilov e „singurul ei (al generaţiei) poet metafizic în toată puterea cuvântului“) apare nefondată.