Când mori
Când mori,
afli ce nici unul dintre oamenii vii
nu știe:
cum este să nu mai fii!
Fumuri
Dă-mi și mie un fum,
îi zicea vecinul de peste drum tatei
când vedea că-și aprinde țigara.
Și tata îi dădea.
Casa vecinului, în care nu se făcea focul niciodată
se uita cu jind la hornul de pe casa noastră,
părând că vrea să ceară și ea un fum,
dar îi lipsea îndrăzneala.
Să fi cerut, cum era la fel de miloasă ca tata,
casa noastră n-o refuza, i-ar fi dat.
Întrebări
A cui ești?
întreb pâinea.
A grâului, răspunde ea.
Dar tu? întreb grâul.
Al pământului, zice el.
Spune și tu, îi zic pământului.
Al oalelor și ulcelelor, răspunde el.
Care oale și care ulcele?
Cum, nu știi?
Nu!
Alea ce-au fost mai înainte oameni!
Numele meu
Se vorbea c-or să dea numele meu
școlii în care am învățat.
Dar cum școala s-a închis,
devenind o biată ruină cu timpul,
s-au gândit la ulița pe care
mă dădeam iarna cu sania.
Ziceau că i-ar sta bine
s-o cheme la fel ca pe mine.
Dar s-a găsit un alt nume
mai iute de picior și mai potrivit
decât al meu.
Ar mai fi fost căminul cultural,
ce se transformase de ani buni
în depozit de cereale.
Cărțile din cămin dispăruseră.
Până la urmă nu era tocmai rău
să-ți poarte numele
o bibliotecă de grâu și porumb
dintr-un sat mic de câmpie.
Însă nici asta nu s-a putut.
Poate c-ar fi trebuit să le cer
să pună numele meu câmpului.
Era însă prea mult.
Va trebui să mă mulțumesc cu drumul
pe care umblam vara cu tălpile goale.
Pulberea de pe el
e cea mai nimerită să primească numele meu.
Plus că ea este cel mai durabil lucru de pe lume!
Picături de ploaie
Așez o picătură de ploaie sub lupă.
Văd în ea o picătură de cer
și înăuntrul acesteia pe Dumnezeu.
Ține într-o mână pământul,
iar în mâna cealaltă cerul
din care cad picături de ploaie.
în care se văd picături de cer
înăuntrul cărora Dumnezeu
ține în mâini pământul și cerul
din care cad picături de ploaie
cu picături de cer în ele.
Pluta
Fă pluta, mi-a strigat cineva din depărtare,
altminteri o să te îneci!
Eram învățat să plutesc în apele timpului,
făceam în fiecare zi asta,
doar că, din senin, au venit niște valuri uriașe,
cum nu mai văzusem niciodată până atunci.
Curgeau la vale veacuri amestecate
cu frânturi mari de milenii.
Nu puteam să înțeleg cum de-și făcuseră loc
în albia unei singure zile.
Fiindcă o singură zi a durat totul.
Nimerisem cu fața în jos,
Vedeam până departe la fundul potopului.
Tocmai începusem să mă scufund,
nu mai aveam nicio îndoială că urma să mă înec,
Îmi plăcea însă ce se întâmpla.
Lunecam spre evul mediu
ce trecea în viteză pe sub mine
iar pe sub el trecea însuși începutul lumii.
Cum să nu-mi placă să mor în toate zilele
din care se compunea timpul?
Ce puțin durau veacurile!
Anii aproape că nu-i observam.
Treceau cât ai clipi din ochi mai departe.
Avea să se spună despre mine,
când aveau să-mi găsească,
după retragerea apelor,
cadavrul,
că n-am murit într-un an anume,
ci de-a lungul întregului timp,
fiind singurul om de pe lume care a pățit asta.
De aceea mă și mă bucura atât de mult gândul
că urma să mă înec foarte curând.
Am deschis ochii larg de tot
ca să-mi văd moartea până la capăt,
și exact atunci s-a auzit strigătul.
Ce bine ar fi fost să fi avut urechile înfundate!
Întoarce-te cu fața spre cer!
a țipat glasul acela necunoscut.
Și chiar asta am făcut, m-am întors,
trezindu-mă, aproape de lăsarea serii,
ud leoarcă,
dar nu din pricina valurilor
din care scăpasem teafăr,
ci a lacrimilor cu care plângeam de ciudă
că mă salvasem.
Somn la câmp
Mamele își luau copiii de țâță
cu ele la câmp.
Cum satul era departe,
rămâneau să doarmă
peste noapte la capul locului.
Pruncii nu erau niciodată sătui,
îi auzeai de departe cum plâng
tânjind după lapte.
Aflat mai aproape decât satul,
cerului i se făcea milă de mamele
toropite de somn
și trimitea iute câteva stele din calea lactee
pentru a potoli foamea celor mici.
Tranșeea
Bunicul nu s-a întors cu mâna goală
din război
A venit cu tranșeea acasă.
D-asta a și ajuns ultimul dintre cei plecați pe front.
Nu i-a fost deloc ușor să tragă ditamai șanțul după el.
Mersese pe drumuri ocolite
ca să nu-i iasă prea mulți oameni în cale.
Îi ieșiseră însă destui
și toți își făcuseră cruce văzând
ce cară el în spinare.
Bunicul credea că sunt pentru
cei căzuți în tranșee crucile alea,
dar toate erau numai pentru el,
pentru isprava lui, mai exact.
Se crăpa de ziuă când intrat
cu tranșeea în curte.
Bunica a zis că s-a crăpat pământul și
c-a ieșit din burta lui prin crăpătură
bunicul care murise de mult.
A avut nevoie de câteva zile ca să se convingă
că e viu.
Mai greu o fost cu tranșeea.
Ce era cu ea?
Unde aveau s-o țină?
Cum unde?
a râs de întrebările ei bunicul.
O îngropăm în grădină.
Și-a pus iute mâna pe cazma,
săpând până seara o tranșee nouă în
care a vârât-o pe cea cu care venise.
După care s-a așezat pe pământul
azvârlit peste ele, zicând:
S-o avem acilea lângă casă.
În caz c-o să înceapă războiul din nou!