Poeme de Ildiko Șerban
Minge umană
Diminețile din Catfort sunt verzi
la fel ca cele din Arad sau Nevada
și-n același ochi descrește tăcerea
oriunde te cauți.
Aluneci pe orizontală
ținându-ți neliniștea în brațe
strâns o ții ca pe un plex dureros
și viu
oricum n-ai nimic altceva peste degete
sau peste umeri,
ai putea scrie un englezism
ceva la fel
cum acoperi ochiul
cu șalul,
dar frunza pe care o rostogolești
e tot o minge umană
într-o dimineață aiurea
sau în Catfort.
Urme
Pe urmele tale nu poți ajusta amnezia
chiar și doar un singur fir de nisip
lipit ca o așchie sticloasă
știe să strige de sub pansament
tot ce tu nu ai văzut
chiar de ai pus peste rană
făină cu apă și sare
și rareori o pânză albită în munți
tot nu știi cum valurile spălau
înainte ca tu să pășești
peste aceleași făgașuri
fără amprente
urmele
urmele
urmele.
Tired af sau când vulpile sunt în rut
Două sonate și râsul nefiresc
fluturând perdeaua
în aer un strigăt de vulpe căutând începutul
totul se reduce la geamătul final
în care celulele repetă durerea
nimic nu se naște fără ca ei sau alții
să nu caute
huma în care rădăcina tresaltă.
Peste Essex trec nepăsătoare avioanele
undeva aproape e Luton
altundeva e aeroportul pe care nu vei ateriza.
E țipăt în timpanele tale
repetând la nesfârșit negația
și groaza că nu știi
cum va fi
ești doar tired af
când vulpile londoneze
cu lăbuțele lor mici
ciupesc corzi de chitară
și oricine
râde
dincolo de perdele.
Poeme de Cristian Liviu Burada
Năframă de toamnă
O toamnă mai frumoasă și lungă ca aceasta
N-am mai văzut – trecând cu mult în iarnă
Când geruri trebuiau să ne pleznească
Merii năuci cu flori se pregătesc să cearnă
Gutuii cei târzii livizi îmi par de-a dreptul
Ciulinii-n mov dau încă să respire
În cuib de berze stă înfipt stiletul
Trecutei veri cu arșiți trase-n fire
Niciun cocor nu cred că a mai vrut să plece
Chiar vinul fierbe încă-n butoaie de aramă
Și rănile-n apusuri au început să sece
Căci nopților buimace din nou le sunt năframă…
Amforă care să-ți semene
Aceleași priveliști îmbâcste de priviri le ținem încă în noi
Ferecate viclean cu lacăte ruginite
De teamă că am putea împărți fie și la doi
Mirările toate revărsate-n ispite
Ne cutreieră abrupt benzi rulante cu sentimente uzate
Nimic nu ni se mai poate întâmpla semnificativ
Busolă nu mai există vreun nord să ne-arate
Continentele sufletelor le-am scufundat demult fără vreun motiv
Ca să mai pot respira măcar până la primul răsărit cunoscut
Din lut proaspăt am vrut să plămădesc o amforă care să-ți semene
Dar fiindcă fără să ne iubim prea mult timp a trecut
Amfora s-ar topi cât ai da cremene…
Chihlimbar
Cu ani în urmă poemele mele se prelingeau încet încet
Pe fruntea ta pe buze pe sâni apoi și mai jos
Pe pântecul ca o câmpie însetată
Apoi și mai jos și mai jos și mai jos
Până ce te traversau ca un fulger – așa-mi spuneai
Ca un fulger mă traversează poemele tale și mă pătrund
Și mă înfioară poemele tale – așa îmi spuneai…
Te înfiorai încă de la primele silabe
Alteori strigai în gura mare
Că doar câteva cuvinte din poemele mele sunt suficiente
Să te ude din creștet până-n tălpi
Erai udă toată din numai câteva cuvinte
Adeseori chiar de la primele silabe rostite
Sau doar inventate de mine pentru poeme
De cele mai multe ori nici nu mai apucam
Să le imaginez să le rostesc să le scriu
Tu simțeai că ele există cumva și te biciuiau
Precum în vechime ploile de vară plezneau aprig
Câmpia plină cu bulgări uscați de secete
Desigur foarte multe cuvinte au rămas așa
Nerostite și nescrise
Din ele s-ar fi născut cele mai bune poeme
Iar tu te-ai fi înfiorat și mai abitir
Chiar și la nerostirea lor – îmi spuneai …
Numai că între timp liniile fierbinți
Ce separau trupurile noastre nu mai există
Poemele scrise sau nescrise rostite sau nerostite
S-au depus ca un calcar fosforescent pe oasele noastre
Cuvintele toate se văd acum foarte clar în noi
Precum resturile de animale și alge preistorice
Într-un străvechi chihlimbar…