***
Vei petrece o seară o călătorie vindecătoare
vei ridica paharul cu inele infime de sânge
(bolborosind trecute vieţi, aduceri aminte)
vei închide ochii a voluptate târzie
sub sigla unui tâlc fără dezlegare
imagini alpine îţi vor răsări înainte
tot mai aprinse mai lingușitoare
abia târziu un fotograf fără noimă
cu aparatul pe umăr va surâde în sine
surprins – într-o ceţoasă misiune –
de atâta somnambulie a firii
ca o bruscă ieșire la mare
***
În curtea spitalului de copii au izbucnit viorelele.
e sâmbătă e amiază – drumul tău spre gară
cu inima (doar dacă vreţi) invadată de lumină
la fel ca asfaltul pe care tocmai rulează maşini
elegante în zborul lor de weekend. plutești şi tu
printre crengi înverzind ușor aerul. rămasă în urmă
cu turlele ei orbitoare catedrala își developează lent
își tremură silueta subţire aproape fluidă în largul
cerului de primăvară ce tocmai explodează arhaic
cu soare cu tot peste tumultul orașului. nu mai ești
decât un fluture întors din copilărie fâlfâind invizibil
călătorind fantasmatic deasupra clădirilor istorice
deasupra instituţiilor publice nerăbdător să iubești
în oglinzi somnambule departe de lumea dezlănţuită
trupul în flăcări al fetei ce așteaptă – după draperii aprinse –
atârnând, ca într-o icoană, de albul nebun al sânilor ei.
***
Te lași din nou pradă (cutumă arhaică) indeciziei
estimp o pisică gravidă baricadează trotuarul
pe strada nebunului nu se mai poate trece
chiar acum și aici strigă cât îl țin bojocii
că el este toți la un loc și fiecare în parte.
din cabina șoferului de cursă lungă se prelinge
un fir de muzică preclasică. înoți lent și adânc
în periferia irecognoscibilă înecată deja
în propria-ți transpirație. svogava con
le stelle se prelinge de la mii de leghe
dilată oniric spațiul vital din cabina
șoferului de cursă lungă adormit
pe volan.
***
Remușcări victorioase tropăie jur împrejur
iscodesc frăgezimea unei clipe imemoriale
amușină urmele tandre venind ușor către tine
tot mai mușcate de gheara străvezie
a unei prea încărcate memorii
scutură leneș pene fantaste
de păsări fantaste de aripi
fantaste dintr-o – departe de tot –
mistuită în copilărie rugăciune
***
Umbra ta învăluind orele nopții spre dimineață
un fum de țigară tras în piept cu sete ca în anii
neîmbătrânitori ai adolescenței.
în preajmă câteva țipete absconse. undeva din cer aripi
de avion se prăbușesc prelungi. enigmatic. în flăcări
paradisiace. rezonează subtil cu începutul și cu sfârșitul.
arunci alertat și meschin o privire fugară pe siteul meteo.
se anunță ploi torențiale. tornade apocaliptice. criză
iminentă de apă potabilă. de energie electrică de gaze
naturale. trebuie să pleci chiar acum. neîntârziat.
e momentul translucid profitabil să dispari în vremuri
inundate de soare ce mustesc sub straturi și straturi
de copilărie sfredelind adânc năucitor până în plex.
până în rărunchi. să pleci cu ochii larg deschiși de chiar
șuierul arhaic al trenului personal de dimineață. să pleci
c-un zâmbet abstras în direcția știută doar de urmele tale.
să pleci brusc curentat de fiori ca într-o străveche
și utopică escapadă erotică.
***
E o zi memorabilă. caișii au dat în floare.
două trei vrăbii se luptă în jurul unui coltuc
de pâine. călătoresc purtat de-o adiere
sau doar alerg ușor pe o stradă străveche.
strivesc abulic din când în când frânturi
fizice din silueta eului meu fantomatic.
dar strada de fapt nu mai există. sau poate
nici n-a existat vreodată. vibrează doar
sub pașii mei într-o memorie paradisiacă.
sau poate doar o visez ciclic (oare de ce?)
în ultima vreme. am mai mers un timp
împleticindu-mă în respirarea străvezie
a unor crengi a unor frunze ce mă priveau
cu luare aminte. s-au ivit bătrânei pe la
geamuri și pisici cu ochii întredeschiși
se încălzeau la soare. în curți interioare
susurau flori aprinse de propria lor culoare
și se scorojeau pitici sub razele arzătoare.
vizavi – o poartă potopită de iederă.
i-am ghicit mânerul de bronz cu inel
(strălucea de-ți lua ochii). unii dădeau
fân la cai. alții cărau apă pe umeri. alții
ieșeau sau intrau în biserica de pe răzoare.
***
Poemul sălbatic încă mușcă
din tine. sorbi dâre flămânde din sângele lui
din sângele tău. ce gust de carne vie
ce mireasmă de îngropăciune.
Flori atinse de funingine de pandemie
ochiul postum traversează aerul
îl scanează până la mine până la tine.
Înfrângera sau puterea de-a zâmbi
în tine însuți. A scrie: un fel de-a trăi-muri
în cuvinte. în mult mai mult decât atât.
în mult mai puțin decât atât.
***
Astăzi e vineri. e vinerea neagră. mergi prin oraș
nu te gândești la mai nimica. mergi prin oraș. prizonier
al mersului. doar atât. nimic mai mult nimic mai puțin.
te oprești o secundă două. îți asculți ca și străină răsuflarea.
te izbești de-o puștoaică pe deplin conștientă de sânii ei
eruptivi. ar trebui să întorci puțin capul să te sincronizezi
cu o ușoară adiere de aer de mireasmă aiuritoare.
primăvăratică.
azi vei încerca să-ți aduni proiectele din prima tinerețe.
să le ordonezi (ce baroc sună!) într-o ierarhie a priorităților.
tocmai te strânge puțin inima. ai amânat mereu. ești un
adevărat
príncipe al amânărilor esențiale. te preocupă printre altele
să înscenezi visul în realitate. ce neghiobie. dar poate fi
o șansă. răsună toaca zăpăcind tăcerea și pe nesimțite
ideea de Înviere se risipește în preajmă. înflorește în aer.
***
E bine de reținut: uneori simt știu exact
nu mai sunt eu cel de acum și de aici
dar pășesc mai departe nu știu încotro
Pășesc împins de forța irealității
în care lumina însăși mă îmbracă
mă poartă într-o hlamidă ușoară
eliberat de orice control dinăuntru
sau din afară. Mă duce o respirație
necunoscută poate fi doar proba unei
depărtări revărsate din mintea unui
corp străin. Poate doar mă răpesc
în sfârșit fără putință de împotrivire
pașii mei fericiţi extratereștri
pe urmele ascunse intergalactice
lăsate ici-colo de Mari Maeștri
ai unei arte definitiv dispărute.