Sâmbătă seara, după ce ratasem, cu câteva ore înainte, un telefon neobișnuit care, sigur, tocmai asta mi-ar fi semnalat, am auzit, la televizor, și nu mi-a mai venit s-o ascult, știrea morții lui Georges Banu, George Banu, Biță. Șocul a fost aproape același cu cel, de acum aproape doi ani, când, în cu totul altă împrejurare și în cu totul alt loc decât acum aflându-mă, am primit, la telefon de data aceea, știrea morții lui Ion Caramitru, Pino. Doi oameni la dispariția cărora nu mă gândisem niciodată. Doi oameni esențiali pentru profesia lor, fără de care mi-ar fi fost greu să-mi imaginez teatrul românesc și de aiurea. Și totuși…
„Materia se evaporă, nu mai rămâne decât vocea, adevărul ultim“, scrie Georges într-un text despre Peter Brook. Și, în altă carte, în paginile despre artiști care au știut să se oprească și despre alții care nu s-au oprit și și-au distrus mitul, se întreabă: „Dar eu, care nu sunt artist, când mă voi opri?“ Întrebare premonitorie? Poate. În unele pagini pe care Georges le-a publicat în ultimii ani, se simțea, ca și-n discuțiile cu el, o melancolie a sfârșitului de lume/ de viață, discret plasată îndărătul cuvintelor și al sonorității lor.
Un fel de a se apăra de gândul sfârșitului va fi fost, poate, și evocarea persistentă a Parisului personal, a cadourilor personale din casa sa, cu marionete și Isuși, ca și cum astfel și-ar fi consolidat contrafortul pe care să se mai sprijine un timp. Tot ce a fost și rămânea în urmă, în spațiul acum umbrit al anilor trecuți, se aduna în acest cuvânt, personal, pe care-l adăuga Biță lucrurilor și orașului unde fusese primit în urmă cu, iată, aproape 50 de ani.
Chiar dacă n-a fost artist, vocea lui, intonația lui, cea pe care o auzeai la conferințele pe care le-a ținut, naturală și liniștitoare tocmai de aceea, a rămas, încă, în urechea celui care a ascultat-o măcar de câteva ori. Era un dram de poezie în ea, alături de informația, de analiza profundă pe care le transmitea. Fiind nu alta decât aceea cu care îți vorbea, cu care orice spunea se situa undeva, în spațiu, și cândva, în timp. Cu o altă dorință discretă, politicoasă de a rămâne ancorat într-o lume despre care simțea, ba chiar știa, că se îndepărtează de el, de cel care a fost și care mai era.
Când ne-am întâlnit, acum peste 50 de ani, la Cluj, într-o braserie (el i-ar fi spus bistro: multe dintre întâlnirile lui reflectate în scris se petrec, firesc, fără fasoane, într-un bistro), am stat așteptându-l pe cel care ne părăsise „pentru câteva minute“, ore întregi și am vorbit. Sau a vorbit mai mult el… Ce păcat că numai sunetul vocii lui, pornit de dincolo, mai din adânc, mi-a rămas, nu și ceea ce spunea ea! Exact cum regretă și el, undeva, într-un text, că n-a reținut decât întâlnirea și sonorul discuției cu unul dintre marii oameni pe care i-a cunoscut și și i-a apropiat. Pentru că George(s) Banu s-a întâlnit și a schimbat idei despre teatru cu toți marii regizori ai epocii sale, de la Peter Brook, se pare cel mai frecventat, la Jerzy Grotowski, la Ariane Mnouschine, la Giorgio Strehler, Eugenio Barba, Radu Penciulescu, Tadeusz Kantor, Andrei Șerban, Patrice Chéreau, Peter Stein, Pippo Delbono… și până la Felix Alexa, cel care s-a apropiat de el mai mult dintre regizorii români de azi. Toate întâlnirile acestea, mirabile, sunt situate în textele lui în timp și spațiu, într-un bistro sau în culisele unui teatru (Bouffes du Nord cu Peter Brook), ceea ce le face cu atât mai atașante, mai apropiate de o istorie firească, din acelea care te atrag tocmai pentru că și te fixează, gândindu-te, în același timp, unde erai tu și ce făceai atunci.
18, rue du Rivoli, a fost adresa lui din ultimii ani, se mutase de la nr. 16 dacă nu mă înșel, de alături deci. De-acolo a urmărit haosul iscat de manifestațiile ce porneau din Place de la République, de acolo s-a uitat la lumea închisă în casă de pandemia încă în curs, acolo au urcat scările de-a lungul anilor cei care-l vizitau și care-i lăsau câte ceva din personalitatea lor și din tentativele lor artistice, primind în schimb senzația de siguranță și de stabilitate pe care le-o dădea cultura lui asumată profund și tonul lui calm, mereu calm tocmai de aceea. Dacă ar trebui să caracterizez comportamentul lui, aș spune că era de o civilitate rar întâlnită la oamenii de azi.
Câteva tristeți din scrisorile lui (fie și electronice), ori din vocea lui, rar, la telefon, persistă. Dar peste ele, peste toate, marea tristețe a pierderii unui om neasemenea altora, a unui interpret al teatrului și al lumii, unic și de nerepetat.
Îl revăd, atunci, demult, în bistro-ul (să-i zicem așa bietei braserii de la „Continentalul“ de altădată) de la Cluj, apoi pe rue de Verneuil, peste ani, sau la Sibiu, într-o dimineață încă proaspătă, pe terasa improvizată în fața Hotelului Împăratul Romanilor, sau așezat la masa conferințelor Teatrului Național din București, alături de cel care-l introducea, Ion Caramitru. Îl revăd și-n spectacolul, cred unicul în care a apărut și el pe scenă, cu Uitarea, la același național bucureștean, iar vocea lui răsună încă în mintea mea. Până când…