După debutul cu poezia O tânără fată pe patul morții, autorul ei a suscitat atenția domnitorului Gh. Bibescu, care l-a numit, într-un post de modest funcționar, „scriitor la masa doua“, la Departamentul trebilor de afară. „Și astfel Bolintineanu începu cântecul său“ (va spune „epigonul“ Eminescu), odată cu așezarea la masa celor mari, „printre căpitani“. Bolintineanu a fost de două ori ministru, dar, în logica măririi și a decăderii specifice romantismului, a terminat foarte prost, el fiind nevoit să-și scoată la licitație propria masă, pentru a plăti spitalizarea. Într-un dicționar este astfel comentat sfârșitul poetului: „Internat în ultimul moment la Spitalul Pantelimon, D. Bolintineanu, poetul național, rapsodul trecutului nostru istoric, se stinge în plină dramă la 20 august 1872. O condică de înregistrare a bolnavilor, păstrată din nefericire și astăzi, poartă pe o filă îngălbenită de vreme, trista și umilitoarea însemnare: «Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără haine»“ (George Sorescu, Scriitori români, Ed. Scrisul Rom., 1991, p. 185). Nu înțeleg de ce un istoric literar ar putea crede că s-a păstrat acea condică până astăzi din nefericire. Într-adevăr, însemnarea este tristă, dar pentru cine să fie umilitoare? Pentru bolnav a fost umilitoare doar situația dramatică în care ajunsese, ca „lebăda murindă“, iar însemnarea ar trebui să se constituie într-un memento de onestitate pentru toți miniștrii (nu numai pentru aceia de resort) care i-au succedat de-a lungul anilor lui Bolintineanu.
Structural perdant în confruntarea cu viața practică și inadaptabil compromisurilor politice, fostul ministru nu a mai fost invitat la mese princiare. Dar nu pentru aceasta are el un loc în istoria literaturii române. Bântuit de himera Poeziei, Bolintineanu rămâne primul nostru Poet cu un modus vivendi romantic în integralitatea lui, după cum se vede și dintr-o mărturisire: „Poetul nu ține de nicio clasă, se hrănește cu aer, se adapă cu rouă; răpit de vise, ca spiritele divine, el nu poate fi dintr-o clasă, nefiind din lumea aceasta, și astfel este nobil prin grația cerului de-a dreptul ca regii“ (D. Bolintineanu, Opere, VI, Ed. Minerva, 1985, p. 492). Dacă Bolintineanu crede că poezia este poezie, precum Dumnezeu este Dumnezeu, stă în firea lucrurilor să nutrească și mitul romantic al inspirației, al poeziei născute din har divin, scrisă din primul jet, fără prea mare efort (nu este surprinzător că o mare reușită precum Conrad a fost redactată de trei ori…).
Înzestrat cu o extraordinară ușurință în a versifica, poetul „cântă“ precum pasărea, dintr-un reflex necondiționat în privința melodicității, a cadenței și a rimării. Din nefericire, forța discursivă îi rămâne cu totul necenzurată. Trimițându-i lui Alecsandri o poezie de vreo 700 de versuri, expeditorul se destăinuie cu seninătate în scrisoarea însoțitoare: „Făcută în trei-patru nopți, va trăi trei-patru zile. Cu toate acestea, trei-patru zile de viață, în comparație cu o eternitate de moarte, tot este ceva, și iată pentru ce te rog să o tipărești. […] O să mă întrebi de ce e slabă? Sunt leneș, mai întâi de toate celelalte, leneș ca un derviș; apoi ce vrei? nu este rău să lase cineva întâia inspirație astfel cum vine…“ (Ibidem, I, p. 975). Este o autocaracterizare fidelă numai în privința revizuirii textelor, pentru că, altminteri, Bolintineanu e foarte harnic în ale scrisului. El este convins că „cel dintâi merit al poeziei este să vie din inimă iar nu din cap“, aceasta trebuind să emoționeze, și de aceea o capodoperă precum Zburătorul eliadesc este lăudată, „căci este o suflare poetică naturală, simplă, ce are secretul a mișca inima“ (Ibidem, X, p. 583).
În privința secretului retorizării intermitențelor inimii, a acestui mișcător clar de inimă, Nichita Stănescu se întreba „în ce rezidă forța misterioasă și cercetată de îngeri a poeziei lui Dimitrie Bolintineanu – ce monezi de aur a bătut el cu bătaia inimii lui, că până în zilele noastre sensibile au vad și cheltuială?“ (Fiziologia poeziei, Ed. Eminescu, 1990, p. 224). Cred că răspunsul ar consta în starea de fapt că Bolintineanu, asemenea demnului său urmaș, care se va exersa în dulcele stil clasic, a fost în primul rând Poet. Îmi place să cred că și G. Ibrăileanu tot la această postură s-a referit atunci când a afirmat despre scriitorul muntean că „a fost un adevărat poet, orice s-ar zice, – într-o privință mai «poet» decât Alecsandri“ (Studii literare, Ed. Tineretului, 1968, pp. 113-114). Poeziile lui Bolintineanu au vad și cheltuială din câteva motive pe care istoria noastră literară le-a pus deja în evidență, laolaltă cu marile neajunsuri ale ei, și nu stă în intenția mea să fac o recapitulare a lor. Sunt interesat mai curând să amintesc doar de raportul clasicism-romantism existent în opera sa, atât de specific mijlocului de veac în care a scris.
Elementele clasicizante au fost analizate de D. Păcurariu, în studiul Clasicismul românesc, însă trebuie spus că Antichitatea nu mai constituie o sursă modelizantă propriu-zisă, ci un prilej de reverie care îi mai taie poetului puțin din elanuri (dar nu din acelea ale scrisului necenzurat, după cum am văzut). Frigul și zăpezile de altădată, pe care le are de înfruntat călătorul neostoit în mijlocul verii, la urcușul muntelui sacru, pe o arșiță mare, îl determină să se îndoiască de veridicitatea narațiunilor mitologice: „Închipuiți-vă că acesta este Olimpul, unde zeii se adunau în consiliu, și mai des încă în banchete, unde curgea nectarul în cupe de aur, unde mirosea ambrozia! După spusa poeților antici, locul zeilor trebuia să fi fost în vârful muntelui. Dar acest vârf este coperit de nea; aerul înghețat, zeii și mai ales zeițele nu erau bine coperite; dimpotrivă lăsau să se dorească mult, sub acest raport. Poate că acea adunare se făcea mai pe jos, în locul monastirii de astăzi, spre exemplu? Oricum va fi adevărul, noi nu mai puturăm a lupta cu frigul și coborârăm, plângând pe bieții zei, expuși la nea și la frig“ (Opere, VI, p. 241). Dincolo de faptul că, la fel ca înaintea marii trecerii finale, Bolintineanu a fost surprins fără hainele potrivite la accesul pe Olimp, este posibil ca aceasta să fi fost împrejurarea plină de contrarietăți, din acel an 1854, când poetul și-a îndreptat privirea plină de reverie către ținuturile înalte, reconfigurându-și harta țării lui imaginare.
Așa îmi pot explica magnetismul polilor geografici marcați de capodoperele Conrad și Mihnea și baba – idee întărită de spusele lui Mihai Zamfir despre imaginarul poetic: „Poezia lui Bolintineanu reprezintă întâlnirea dintre două lumi geografic și cultural diferite: cea a Sudului, unde jocul luminilor, atmosfera de iubire intensă fac regula; și cea a Nordului, populată de spectre, hârci, morminte, decor macabru – comună romantismului englez și german și preluată apoi cu aviditate (de la Uhland, Bürger și ron) în cea de a doua fază a romantismului francez. Originalitatea lui Bolintineanu constă tocmai în unirea neașteptată a celor două orizonturi opuse, într-unul singur, ambivalent: pe de o parte, Sudul de basm oriental și splendoare factice a Imperiului Otoman în decadență (biografic, Bolintineanu descindea din orizont sudic, iar sugestia hugoliană din volumul Orientales trebuie să fi jucat și ea un rol); pe de altă parte, contactul cu romanticii germani și cu ron a lăsat urme directe în poezia lui Bolintineanu, venind să fortifice pornirea naturală a poetului spre mister și spre scenerie întunecată. Lumea poetică specifică a lui Bolintineanu a rezultat din întâlnirea celor două orizonturi“ (Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, I, Ed. Cartea Rom., 2011, p. 89).
În același spirit, Paul Cornea surprinde zbaterea scriitorului între „clasicismul rezidual“ și „romantismul agonic“, el fiind de părere că romantismul său ține mai curând de un preromantism elegiac și declamator, încă neemancipat de sub tirania clișeelor clasice: „Nici când vorbește de «inspirație», Bolintineanu nu trece Rubiconul, căci în loc să recurgă la Victor Hugo, îl citează pe Boileau, care spusese în primele versuri ale Artei poetice că un autor asaltează zadarnic înălțimile Parnasului «s’il ne sent point du ciel l’influence secrète» sau, în traducerea lui Bolintineanu, dacă «în poezie (nu) este o vocare divină… adică o influență secret㻓 (Aproapele și departele, Ed. Cartea Rom., 1990, p. 195).
Cu o interpretare mult mai ancorată în social și mai îndreptățită decât a mea (deoarece eu văd totul doar la nivel simbolic), Paul Cornea pune acest moment de turnură pe seama celor întâmplate la sfârșitul domniei lui Cuza – dezamăgirea politică, amărăciunea intrării în conul de umbră ca poet, înrăutățirea traiului și neliniștea provocată de starea precară a sănătății: „Tocmai acum câștigă teren romantismul în ecuația sa fundamentală lirică – dar un romantism tulbure, înnegurat, de un pesimism incurabil. […] crede necesar să se distanțeze de magistrul tinereții Anacreon. […] Pare evident că scriitorul e din ce în ce mai incapabil să-și domine spaimele și angoasele. […] În ultimii ani proza începe a fi preferată poeziei, iar respirația frazei devine gâfâită, precipitată, agonică, târâtă parcă spre ruină și moarte“ (Ibidem, pp. 198-199). Îmi place să cred că respirația gâfâită, precipitată și agonică a frazei este cauzată și de urcarea pieptișă a Olimpului, spre flacăra sacră arzândă din vârful său de neatins…
Chiar dacă proza devine precumpănitoare în ultima parte a creației, Bolintineanu nu încetează să fie poet, în cele două romane proiectându-și alter ego-ul: „Autobiografie nici măcar trucată există din plin, deși ea apare intens idealizată. […] În viața lui de toate zilele, Bolintineanu voia probabil să fie Alexandru Elescu ducând existența lui Manoil“ (Mihai Zamfir, op. cit., p. 94). Rămâne ce-a fost: romantic. Înzestrarea poetică de netăgăduit a lui Dimitrie Bolintineanu reclama prezența unei conștiințe critice care să cenzureze elanurile industrioase. Om al sfârșitului și al începutului de drum, el acuza ruptura dintre sensibilitatea clasicizantă și aceea romantică, situația lui fiind ilustrativă pentru întreaga perioadă, plină de contradicții, a mijlocului secolului al XIX-lea. Enfin Maiorescu vint!