Răspundem cititorilor
Ștefan Lucian Mureșanu ne-a trimis un eseu și un poem dedicate ambele lui Eminescu. Mult prea ample, și unul și altul, spre a putea fi publicate într-o revistă de formatul RL.
Doctor în științe politice la Universitatea din Geneva din 1968, ambasador al României în Thailanda în anii 1990, Ioan Voicu ne propune să republicăm un articol despre ecourile în presa americană ale traducerii din 1972 a romanului Desculț al lui Zaharia Stancu, articol apărut în „Flacăra“ lui Adrian Păunescu nr. 4/1987. Din păcate, observațiile jurnaliștilor de peste Ocean sunt convenționale și probabil „dirijate“ din țară, cum se proceda, de obicei, când era vorba de un scriitor agreat de autoritățile române, așa că nu prezintă interes astăzi. Îi mulțumim domnului ambasador pentru a ne fi adus aminte de un scriitor, fost președinte al USR, astăzi aproape uitat.
Primim de la Balaci Pascu două piese de teatru, însumând 55 de pagini. Când e vorba de romane sau de teatru, publicăm doar fragmente. Piesele nu sunt pe măsura revistei noastre.
Ștefan Dumitrescu ne roagă să-i avem în vedere opera literară pentru Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opera Omnia. Din păcate, anul acesta, festivitatea de la Botoșani a fost amânată până la clarificarea situației patrimoniale.
Virgil Răzeșu de la Piatra Neamț consideră, într-un protest trimis la redacția RL, că USR este o „cetate inexpugnabilă“, care i-ar fi respins, fără explicații, solicitarea de a deveni membru. Voi verifica situația reclamată și îl voi informa pe V.R. În ce privește textul despre „rubla omagială“ cu imaginea lui Eminescu, realizată de sovietici, ni s-a părut interesant și îi vom căuta un loc în revistă în numerele viitoare.
„Un cititor, dacă nu «înrăit», cel puțin constant“ este, în proprie prezentare, Ignea Flavius din Timișoara. Întrebarea (una singură!) pe care ne-o pune este oarecum neobișnuită: „cum ar traduce unii din membrii USR textul ils étaient un peu ecoeurès?“ Autorul întrebării a găsit în traducerea lui Traian Fințescu a romanului lui Jules Verne De la pământ la lună (Editura Litera, 2022), traducerea următoare: începuse să li se cam aplece, care i s-a părut „penibilă“. O traducere ceva mai veche a Aurorei Gheorghiță (Editura Ion Creangă, 1977) îl indignează: ei erau oarecum sătui. Nu, niciuna din cele două traduceri nu e penibilă și nu știu de ce ar trebui să le considerăm neapărat vinovate de a fi „moderne și contemporane“. E adevărat că, fiind vorba de un roman al lui Jules Verne, contextul nu ne obligă cu orice chip la o traducere „populară“, „neliterară“, „vorbită“, ci mai degrabă la una literară. Nu sunt traducător, sunt cititor, ca și autorul scrisorii, și, deși știu destul de bine franceza, nu mă feresc să recurg la dicționar, francez-francez, francez-român ș.a.m.d. Iată cum aș traduce, luându-mă după Robert: erau un pic scârbiți/dezgustați. Sper să nu dau un nou prilej de indignare. (N.M.)
„Ecourile lugubre ale limbajului lui Hitler“
Este titlul unui interviu acordat hebdomadarului francez „L’Obs“ din 8-14 decembrie trecut de către Olivier Mannoni, autorul unei a doua traduceri în franceză, după aceea din 1934, a cărții lui Hitler, Mein Kampf, „disponibilă în librării doar pe comandă, într-o ediție savantă, care costă 100 de euro, dotată cu un aparat critic la fel de voluminos ca textul însuși în scopul descurajării lecturilor pernicioase“. Interviul este prilejuit de o carte intitulată Traducându-l pe Hitler, în care Olivier Mannoni explică dificultățile pe care le-a întâmpinat în alegerea versiunii franceze. Cartea a cunoscut, de fapt, două versiuni: în prima, oarecum pe modelul celei din 1934, autorul corecta greșelile lexicale și gramaticale ale originalului și-i actualiza limbajul; în cea de a doua, păstrează „meandrele“ textului, frazele confuze, greoaie, expresivitatea incultă și, cum spune, „ecourile lugubre“ ale retoricii naziste. Cu alte cuvinte, reluarea unora din procedeele caracteristice retoricii naziste în limbajul extremei-drepte de astăzi. Între ele, „a spune public ceea ce de obicei nu se spune“, așadar, a încălca tabuurile, interdicțiile, regulile jocului; și a-l pune pe adversar într-un cadru-tip, care poate fi considerat de unii compromițător. Pentru acest din urmă procedeu, germanii au un cuvânt, Feindbild, fără echivalent în franceză (ca și în română). Olivier Mannoni își încheie astfel interviul: „Deoarece materialul nostru este limba, cred că avem un rol social de jucat când limbajul însuși este vizat. Cred de asemenea că este cu adevărat cazul în acest moment, la fel cum a fost în Germania înainte de 1933. Ne confruntăm cu o voință de a distruge limbajul și totodată rațiunea – care merg totdeauna împreună.“ (N.M.)
Ce cărți mai citesc francezii
Nu știu dacă trebuie să iau ca o consolare faptul că același fel de cărți se află astăzi printre preferințele francezilor și ale românilor. Judecând după recomandările editurilor și ale publicațiilor periodice. În preajma Crăciunului, francezii au fost îndemnați să pună sub brad tot felul de cărți care conțineau „rețete“ de bucătărie, dar și rețete de viață, prescripții medicale, obiective turistice etc. Ba chiar un eseu despre Filosofia Oceanului. Înțelegeți ce vreți! Sau un altul intitulat Cum a ostracizat modernitatea femeile. În cazul din urmă, vă spun eu ce trebuie înțeles: în concepția autorului, modernitatea se suprapune peste umanismul Renașterii, peste epoca Luminilor și peste aceea a dezvoltării științifice care „au creat (toate) un carcan, o dominație a bărbaților bazată în același timp pe violență și pe ideologie“. Printre victime, femeile arse pe rug de Inchiziție pentru vrăjitorie! De data asta, nu mai înțeleg nici eu: cred că autorul a încurcat epocile, cum se încurcă uneori episoadele serialelor de televiziune. După cum se vede, nicio carte de literatură nu face parte dintre recomandări. Și, deși sunt preferate eseurile, niciunul nu aparține criticii literare. Să ne aruncăm o clipă ochii și pe topuri: în primele zece preferințe, patru romane, două gen Ileana Vulpescu, și două adevărate (unul traducere), două polițiste (ambele traduceri) și o carte de memorii. La capitolul eseu/document: majoritatea, cărți de istorie, filosofie, sociologie și politologie. Unul din romane, prezent de câteva săptămâni în top, locul întâi la finele anului, l-am citit și eu: Magul de la Kremlin. Autorul este Giuliano da Empoli. Editura: Gallimard. Magul nu e Putin, ci un consilier al lui, fost jurnalist de tv, specialist în comunicare, care este și naratorul a trei sferturi din roman. Personajele sunt recognoscibile, au nume reale și biografii în mare măsură, probabil, neromanțate. În mod clar însă, cartea nu impune un romancier. Interesul este pur istoric și ideologic: felul în care este radiografiată personalitatea lui Putin și în care sunt descrise etapele coagulării ideologiei lui paranoice denotă o mare perspicacitate din partea autorului, în plus, acutele observații asupra psihologiei unuia din „acești bolnavi care ne conduc“ sunt de cel mai mare interes. Ca roman, Magul de la Kremlin este naiv și inabil construit. În definitiv, interesul cititorului nu e propriu-vorbind literar. Și tocmai asta este problema generală legată de preferințele care urmează recomandărilor sau, poate, invers: flatarea de către jurnaliști a preferințelor publicului cititor. În acest caz, norocul ține cu cei care nu citesc. În Franța, ca și în România. (N.M.)
Exploatarea omului de către om
În legătură cu vechiul concept marxist, devenit clișeu, circula pe vremuri o glumă: în capitalism, omul este exploatat de către om, în comunism, invers. După ce s-a întâmplat săptămâna trecută la Complexul Energetic Oltenia (CEO) și, cu siguranță, ceea ce se întâmplă, dar trece neobservat, și în alte întreprinderi de pe teritoriul României, nu sunt convins că lucrurile chiar așa stau. Exploatatorul și exploatatul nu și-au schimbat, în definitiv, rolurile. Deosebirea constă în faptul că numai în regimurile înapoiate economic și social, foste (?) comuniste sau dictatoriale, exploatarea continuă să cunoască o actualitate la fel de tragică. Urmărind reacțiile de la televiziuni, am remarcat promptitudinea cu care s-a declanșat o adevărată vânătoare de vrăjitoare în căutarea responsabililor. Inculpate, ca de obicei, incompetența și corupția, împotriva cărora guvernanții se fac că duc, sub toate culorile politice, o bătălie precum aceea a broaștelor din Batrachomiomachia. Și care țin prim-planul emisiunilor de televiziune mai puțin timp decât ține curiozitatea publicului. Partidele politice sar în apărarea membrilor, părând să ilustreze idealul național, conform căruia, în țara noastră, există corupție, dar nu există corupți. Ideal tradus în viață și prin numirile, pe bază de grade de rudenie sau de interese de grup, a mulțimii de nepricepuți care e musai să fie puși la adăpostul unor funcții înalte. Mult mai puțin au fost dezbătute însă condițiile îngrozitoare de muncă de la CEO. În fond, e vorba de exploatarea nemiloasă, de tip mixt, privată și de stat, a muncii miilor de oameni, înghesuiți ca sardelele, câte 25-30 în loc de 8, în mașini aproape delabrate, vechi de cincizeci de ani și fără RCA, mai rele chiar decât acelea de altădată pe care scria Transportă muncitori, prin locuri care, nici cu cea mai mare bunăvoință, nu pot fi numite drumuri, împotmolindu-se în șleauri noroioase și traversând podețe gata să se prăbușească. Despre condițiile din mina Jilț nu mă pot pronunța decât, eventual, prin comparație cu mina de la Lupeni, în care am coborât în anii 1990: îngrozitoare. Nu l-am uitat pe minerul gol până la brâu din abataj, la aproape 50°C, care fărâma cărbunele cu ciocanul, minute în șir, și trăgea apoi o gură de oxigen dintr-un dispozitiv special. Și asta, zi de zi, iar iarna, deseori pe întuneric. Doamne, ce peisaj lugubru, de Gulag sovietic sau ca acela din romanul Fructele mâniei al lui John Steinbeck, unde, măcar, culegătorii se bucurau de norocul de a pune săptămânal ceva bani la bancă. O dovadă de cum s-a născut capitalismul. Cât despre comunismul remanent din mineritul actual de la noi, nu știu în ce măsură permite astfel de economii personale. Mă șochează, ca pe atâția, dezinteresul cinic al șefilor de la CEO și fac eforturi să înțeleg protecția pe care le-o acordă acestora colegii de partid, dar cel mai tare mă șochează condițiile subumane în care trăiesc și muncesc toți acei oameni, sub privirea nepăsătoare a autorităților din România secolului XXI. (N.M.