Volumul de corespondență dintre regina Maria – suverana României și pianista Cella Delavrancea (îngrijit, prefațat și tradus de Cătălina Opaschi), reprezintă o piesă inedită și binevenită în reconstituirea, pe de o parte, – a epocii respective, iar pe de altă parte – a prieteniei dintre cele două femei. Cei care au parcurs jurnalele reginei – cercetători sau public pasionat – aveau cunoștință atât despre legătura apropiată dintre cele două femei, cât și despre faptul că între acestea, de-a lungul anilor, au circulat mai multe scrisori. Este însă pentru prima dată când această corespondență – care reunește 21 de scrisori ale reginei Maria (scrise în limba engleză și păstrate în colecțiile Bibliotecii Academiei Române) și 26 de scrisori pe care pianista Cella Delavrancea i le adresează suveranei (scrise în limba franceză și aflate în colecțiile Serviciului Arhivele Naționale Istorice Centrale din București) – este recompusă, ordonată cronologic, tradusă și pusă în circulație.
Corespondența acoperă perioada din timpul Primului Război Mondial și o mare parte din cea interbelică și se constituie într-o mărturie atât a stărilor de spirit (îngrijorări, speranțe, drame, bucurii) pe care le trăiesc aceste protagoniste, cât și într-o frescă de excepție a societății de atunci. Totodată, în anumite fragmente din scrisori sunt menționate și aspecte referitoare la viața politică a României, amănunte despre lumea culturală, precum și detalii privind anumite personalități ale timpului.
Conținutul scrisorilor relevă (tot în aceeași notă autobiografică recognoscibilă din jurnale) portretul reginei – un spirit liber, sincer și direct, tenace și rezistent. La rândul său, pianista este o ființă fermecătoare, o artistă complexă, înzestrată cu multiple talente și nonconformistă în raport cu rigorile epocii. Le unește pe amândouă sensibilitatea, înclinația către frumusețe și încrederea în destinul țării. Și, din această perspectivă, – așa cum deja cunoaștem – fiecare și-a făcut datoria și a onorat România prin felul propriu. Este, într-adevăr, o prietenie stranie la prima vedere – iar aspectul acesta îl accentuează și prefațatoarea volumului: „Rareori avem prilejul să fim părtași, prin lectură, la o prietenie atât de neobișnuită.“ Citind însă corespondența, devine din ce în ce mai evident faptul că ceea ce le unește pe aceste două femei este infinit mai important decât ceea ce le desparte.
Odată cu parcurgerea conținutului acestor scrisori, se întregește și se nuanțează și percepția asupra anumitor personalități (adesea devenite personaje odată cu trecerea timpului!) din istoria modernă a țării. Sunt aduse un plus de inedit și de informații de culise, dincolo de distanța protocolară cu care sunt adesea obișnuiți cititorii. Suverana îi mărturisește prietenei sale frământări legate de momente din timpul războiului, îndoieli cu privire la situația stânjenitoare în care s-a aflat fiul său, principele moștenitor Carol, îi transmite bucuria din perioada păcii și, deseori, o consolează când aceasta i se destăinuie reginei. Sunt multe pasaje în aceste scrisori în care regina încearcă să o protejeze, să o ambiționeze, să o facă atentă asupra propriei sale valori și să-i imprime hipersensibilei pianiste caracterul său de luptătoare „Ești o mare bucurie în viețile oamenilor – îi scrie suverana – dar nu te aștepta ca ceilalți să poată trăi la fel de liber ca tine, tu ești o artistă.“ Nimic din scrisori nu respiră artificialitate, iar tonul celor două femei este de o naturalețe copleșitoare. Firește, este de la sine înțeles că deși le apropie drame și se regăsesc în zona spiritului, între cele două există diferența de statut care impune un anumit protocol din partea Cellei „(my dearest Queen“ și i se răspunde cu „Cellicule“) către regina Maria. Incontestabil însă că destăinuirile intime ale suveranei nu se puteau încredința decât unei prietene oneste, discrete și loiale.
Avem convingerea că păstrarea scrisorilor primite de la regina Maria a fost un act de mare curaj din partea Cellei Delavrancea. Nu avem surse să cunoaștem cu exactitate unde le-a ascuns în perioada comunistă, însă știm că în 1971 pianista le donează Academiei Române, gest inspirat, pentru care îi suntem recunoscători. Cu siguranță că această corespondență a cuprins mai multe scrisori, însă, atât cât s-a păstrat în arhive din conținutul ei, reprezintă un material interesant pentru oricine dorește să privească trecutul printr-o prismă valoroasă și sensibilă.