Cărți noi
Continuă ofensiva prozei. După titlurile anunțate anterior în această pagină, am primit la redacție alte volume pe care le consemnăm cu interes. La Editura Polirom, apare romanul Vremea tatălui de Petre Barbu. Reproducem propozițiile cu care începe proza: „Au trecut trei zile de când ne-a părăsit Larisa. Mâine va fi a patra zi. Silviu m-a chemat azi la el acasă, urc două etaje, nu mai număr treptele, sun la ușă, poate mă anunță că mi-a mărit leafa. Îmi deschide și strigă din prag că sunt un prost, o putoare, un dobitoc, l-am dezamăgit pentru a suta oară…“
La Editura Cartex, Constantin Abăluță publică „un roman dublu“, în volume distincte, fiecare cu titlul său, Grafferul din lift și Grafferul din Suedia; este un roman graffiti însoțit de „câteva ilustrații trăsnite ale autorului“ și de o postfață de Lucian Pricop. Despre încercarea sa epică, Constantin Abăluță precizează: „Acest roman este o pură ficțiune./ personajele și acțiunile lor sunt în întregime inventate./ Orice posibilă coincidență de nume (vezi Cartea de telefon),/ de date biografice (vezi Nomenclatoarele de funcții, ranguri, meserii etc.)/ ori de conjunctură (vezi Istoria contemporană)/ ce ar putea viza persoane reale (în viață ori decedate) este absolut întâmplătoare/ și nu le poate aduce niciun prejudiciu acestora din urmă întrucât/ acest roman este o pură ficțiune.
Augustin Cupșa revine în atenția cititorilor cu un volum de proză scurtă, Străinătate, care apare la Editura Humanitas. Pe coperta a patra, Corina Sabău prezintă elogios cartea: „«Străinătatea» din prozele lui Augustin Cupșa nu înseamnă doar un spațiu geografic încadrat de alte granițe. Fiecare personaj are propria raportare la «străinătate», astfel că prozele din acest volum îmbogățesc termenul cu toate nuanțele pe care le permite literatura, fără a-l explica însă până la capăt. Augustin Cupșa are marea calitate de a le lăsa personajelor sale libertate totală, de unde imposibilitatea de a le anticipa evoluția și senzația că pășești pe nisipuri mișcătoare, care le reușește numai marilor prozatori. Străinătate este o puternică pledoarie despre frumusețea literaturii ca literatură, eliberată de mode și ideologii, și unul dintre cele mai convingătoare volume de proză scurtă din literatura română.“ Vom citi și ne vom bucura să fie așa.
Deși sosit cu întârziere, semnalăm și romanul Un secol de ceață, apărut la Polirom, sub semnătura unuia dintre cei mai valoroși scriitori optzeciști, Matei Vișniec. Despre scrierea sa epică, autorul ține să precizeze: „Aș plasa acest roman în categoria ficțiunilor istorice, deși toate bazele sale sunt reale; ele se hrănesc din evenimente trăite de propria mea familie, precum și de mine însumi, în naveta mea culturală Est-Vest. Evident, orice asemănare cu persoane reale este întâmplătoare, dar sute de oameni vii se oglindesc în aceste pagini. Umbra lui Hitler și umbra lui Stalin planează deasupra multor capitole și nu întâmplător partea a doua a cărții se intitulează Răul are întotdeauna un frate geamăn“.
Iată și câteva apariții editoriale recente din domeniul poeziei: Traian Ștef, Opera poetică (Editura Rocart), cu o prefață de Al. Cistelecan; Doina Uricariu Vindecările. Opera poetică, două volume masive apărute la Editura Princeps Multimedia (cu un portret de Al. Paleologu și un studiu critic de Paul Gorban ); tot Doina Uricariu e și autoarea volumului Un fruct de hârtie. 111 poeme (antologie, prefață și selecția referințelor critice de Delia Munteanu). Lectură plăcută! (Cronicar)
PS. Regula după care se face receptarea critică a cărților noi în revista noastră: volumele oferite redacției, dar și altele în cazuri speciale se înscriu pe o listă care este propusă colaboratorilor noștri semnatari de articole critice. În funcție de gradul de interes pe care-l prezintă diversele apariții editoriale, ei își aleg titlurile despre care vor să scrie. De aceea, unele cărți au mai multe recenzii și cronici, iar altele doar una sau nu au niciuna.
Reviste literare: Scriptor
O rubrică fixă remarcabilă din revista „Scriptor“ este Poemul desenat. Autorii poemelor sunt diferiți de la un număr la altul, doar artistul care oferă o echivalență vizuală a versurilor este același, Dragoș Pătrașcu. În numărul 11-12 din 2022 al revistei ieșene, el ilustrează inspirat acest frumos poem al lui Ovidiu Genaru: „Îmi închipui Maria că te pictez și sufăr/ Un înger mi se așază pe umăr/ nu-l simt fiindcă nu bate din aripi// M-a ales pe mine dintre toți păcătoșii/ soclu să-i fiu uneori nici nu știu când/ Gândește-l pe Domnul îmi șoptește/ ca smerit să cutezi să încerci mântuirea// Uite curcubeul ceresc în șapte culori/ să-i lucrezi cu sârg și migală chipul/ Imaculatei/ dar fără atingerea ta pământeană/ ci doar folosind însuflețirea// Sapă în tine adânc unde n-ai voie să intri/ Acolo e raza/ prinde-o și fă-te una cu dânsa/ atunci e semnul că poți să începi.“ În același număr din „Scriptor“ putem citi un studiu, publicat în serial, în care Ioan-Aurel Pop reconstituie descălecatul lui Bogdan I. Reproducem aici un scurt fragment: „Voievodul Bogdan nu mai este menționat decât într-un document comentat foarte mult și emis de rege la 2 februarie 1365. Sunt invocate aici «nemăsuratele servicii» (immensissima servicia) aduse pentru «Înălțimea Regească» de «viteazul bărbat» Balc, fiul lui Sas, «voievodul nostru maramureșean». În detaliu, regele spune că i-a răsplătit pe Balc, fiul lui Sas, și pe frații săi (Drag, Dragoș și Ștefan) cu moșia Cuhea, aflată în «Țara noastră a Maramureșului», cu «domeniul său», anume cu satele Ieud, Bocicoel, cele două Vișee, Moisei, Borșa și cele două Săliște, care reveniseră în «mâini regești» de la voievodul Bogdan și fiii săi, «necredincioși înveterați ai noștri, pentru blestemata lor vină de necredință», mai exact, pentru că, «fulgerați de diavol, dușmanul neamului omenesc – care rănindu-le greu inima cu săgeți înveninate de viclenie și înșelăciune, i-a îndemnat de mai multe ori să se abată de la calea adevărului și de la statornicia credinței datorate –, plecând pe ascuns din zisul nostru Regat al Ungariei în sus-pomenita noastră Țară Moldoveană, uneltesc să o păstreze spre paguba Maiestății Noastre». Din pricina acestei teribile vini și «pentru ca nebunia lor să nu fie cumva pildă altora care ar cuteza fapte asemănătoare», Bogdan și ai săi au fost lipsiți cu totul (pe veci) de amintitele lor moșii.“ Alte texte literare pe care le-am citit cu interes sunt semnate de Gellu Dorian, Ovidiu Dunăreanu, Gheorghe Schwartz, Eugen Uricaru, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu, Ion Pop, Ioan Holban, George Banu și Leo Butnaru. (Cronicar)
A ridica privirea spre cer
Tot mai des în ultimul timp, o imagine îmi revine obsesiv în minte: o cometă se apropie devastator de planeta noastră, dar nimeni nu ridică privirea spre cer să vadă pericolul iminent, ci toți țin ochii în pământ, ocupați cu fel de fel de futilități, de meschinării, de nimicuri, de zădărnicii. Sigur, este vorba despre povestea din acel film mult discutat, Don’t Look Up (Nu priviți în sus). Dar situația de acolo seamănă tot mai mult cu ce trăim noi astăzi. A fost întâi pandemia de Covid, care a răvășit lumea întreagă, și această primejdie n-a trecut. Virusul este rezistent, se metamorfozează, revine și n-avem metode sigure de apărare, darămite de eradicare. Iar efectele sale nocive asupra organismelor noastre se pare că nu sunt doar unele de moment, ci acționează ca o bombă cu efect întârziat. Apoi, avem aceste evidente schimbări climatice, cu salturi impredictibile și șocante de temperatură (am avut zile de început de vară în miezul iernii!), cu episoade de secetă și incendii de vegetație, urmate de precipitații peste fire de mari care pricinuiesc pagube teribile. Și, în fine, avem război în Europa, o agresiune nebunească desfășurată de Rusia cu motivări la fel de nebunești. Iar să privim acest dezastru ca fiind unul strict local și atât este total greșit: sunt atâtea semne că urgia se poate extinde, cuprinzând distrugător alte și alte țări, continente chiar. Într-o asemenea perioadă de amenințări, comportamentul nostru care ar trebui să fie? Unul de responsabilitate, de unitate și coerență, de solidaritate și raționalitate, de grijă pentru soarta tuturor și de renunțare la măruntul egoism personal. Și e așa? Din păcate, luându-se după ce se întâmplă în jur, la noi și nu numai, nu putem fi decât dezamăgiți de prezent și îngrijorați de viitor. Ținem ochii ațintiți în pământ, nu știm sau nu vrem să ridicăm privirea spre cer. (G.C.)
Cum citim literatura
Un lanț de librării a lansat o campanie în favoarea lecturii cu următorul slogan: „Cititorul are întotdeauna dreptate“. Cum am putea înțelege acest enunț? Interpretarea la îndemână ar fi că el afirmă supremația opiniei cititorilor, atunci când este evaluată o carte de literatură. E adevărat oare, cititorii sunt cei care decid valoarea unei cărți de literatură? Probabil că da, într-un fel: nu neapărat propoziția O carte cu mulți cititori este o carte valoroasă literar, ci mai degrabă este valabilă reciproca formulată așa – Cărțile de valoare, capodoperele au un foarte mare număr de cititori. Când autorul sau o carte sunt validați valoric, apare ca prin farmec și noianul de cititori/ cumpărători. A se vedea ce se întâmplă actualmente, în Franța, cu Annie Ernaux: tirajele cărților sale au crescut brusc. Validarea se face prin diverse forme: un premiu important (Nobelul literar, în cazul amintit aici) sau pur și simplu, prin tradiție, când un scriitor și opera lui s-au clasicizat, au devenit canonici, sunt percepuți ca pereni, indispensabili.
Dar atunci când cartea e nou-nouță, cumpărătorii nu au de unde să știe dacă e bună sau nu, o cumpără fie întrucât au referințe favorabile despre autor, fie din alte motive, subiective, extraliterare adeseori. Și un accent de pus: cumpărătorii unei cărți sunt doar cumpărători, nu obligatoriu și cititori, așa cum ne-am dori. Apoi, după cum am repetat nu o dată, cititorul ca entitate este un termen dificil de definit, vag, nesigur. De aceea, reiau ce am susținut ori de câte ori s-a discutat subiectul: totdeauna eu, unul, ca autor de literatură, mi-am pus speranțele în cititorii de vocație, în adevărații cunoscători, criticii literari. Pe aceștia am mizat și mizez când mă gândesc la cei care îmi vor citi diferitele scrieri. Ei citesc cu pasiune și cu talent (da, sunt convins că și cititorul are nevoie de talent, nu doar scriitorul!), când citesc, ei știu ce citesc. Ei sunt capabili să cântărească munca ta, cu ei poți comunica într-un mod subtil, ei pot întregi surprinzător încercarea ta scripturală cu interpretările lor.
Sigur, fiecare cititor al unei cărți, atunci când are în față o operă literară, face o alegere, își exprimă în totală libertate (nici nu poate fi altfel) propriul gust literar. Așteptările sunt diferite de la unul la altul, modul de a judeca scrierea e și el mereu altul și de aceea impresiile finale asupra cărții diferă, sunt amestecate, uneori divergente. Ne plăcea altădată să spunem – iar azi sună doar edulcorat! – că literatura și în general arta reprezintă teritoriul inefabilului. Ne mai plăcea și să credem că, explorând prin lectură teritoriile imaginare dăruite de un scriitor prin măiestria sa, ne alegem cu beneficii de emoție și de frumusețe, câștigăm în cunoaștere, în profunzime intelectuală, toate dobândite indicibil, pe căi greu cuantificabile, cumva misterios. Acest adevăr era valabil pe vremea când cititorii încă mai ascultau de unul și același cod, coerent. Azi, cititul nu mai e ce era: pozițiile ideologice, corectitudinea politică, chiar aversiunea personală afectează categoric zona literară, astfel încât judecarea cărții pe criterii de valoare estetică e departe de a mai fi determinantă, în realitate ea nici nu mai operează. Ne-am obișnuit deja cu divizarea întregului literaturii în crâmpeie din ce în ce mai neînsemnate. Se citesc doar scrierile din bula proprie, iar celelalte se ignoră cu seninătate, ca și cum n-ar fi. Așa încât orice „verdict“ despre o scriere literară e valabil în același timp.
De aceea poate că naiva mea nostalgie pentru o metodă de măsurare, de cântărire și în domeniul literar nu e totuși ridicolă. La sfârșitul unei partide de fotbal sau al unei curse de înot se știe exact cine a câștigat și cine a pierdut. În literatură, fiecare are rezultatul său diferit de al altora, și toate estimările se bat cap în cap, se anulează reciproc. E ușor să se ajungă la un talmeș-balmeș. (G.C.)