La mijlocul anului 2022, a fost pus în dezbatere publică Proiectul Legii Învățământului. Deși perioada de timp prevăzută de Ministerul Educației a fost foarte scurtă, numărul mare de intervenții, cele mai multe negative, i-a obligat pe inițiatori s-o prelungească în mod tacit. În decembrie, noul ministru al școlii a anunțat că se lucrează la un Proiect modificat, care va fi supus, la rândul lui, dezbaterii publice după vacanța de iarnă. La jumătatea lui ianuarie 2023 însă, în locul publicării textului modificat, același ministru declară că textul modificat va fi cunoscut după ce va fi aprobat de coaliția de guvernare și, apoi, prezentat Guvernului spre a fi trimis în Parlament. Despre o nouă dezbatere publică, nici vorbă. Consecința este că opinia publică, neinformată cu privire la eventualele modificări, va lua cunoștință de noua Lege a Învățământului doar odată cu votarea ei în Parlament. Forma finală va fi, așadar, decisă politic. În aceste condiții, este imposibil de spus dacă Legea va corespunde cu adevărat necesităților și exigențelor școlii românești. Mai degrabă, nu.
Două constatări preliminare: mai întâi, Proiectul, așa cum îl cunoaștem, afectează grav școala de toate gradele și nu cruță nicio materie de studiu; și în al doilea rând, dezbaterile, la care au participat sute de dascăli, fie prin intervenții scrise (mai rar televizate), fie prin semnarea unor memorii, fie prin alte forme de manifestare, și care au fost, în marea lor majoritate, critice, s-au referit de obicei la aspecte particulare, importante, desigur, cum ar fi ariile curriculare, sau la administrarea procesului de învățământ, la calendarul anual sau la numărul de ore pentru diferitele discipline și, nu în ultimul rând, la intro ducerea unor noi examene sau la dispariția tezelor scrise. Aca de mia Română a atras atenția, de exemplu, prin vocea președintelui ei, asupra modului nesatisfăcător în care este studiată istoria națională. Numeroși profesori au făcut observații întemeiate la discipline la fel de importante, cum ar fi matematica, „amestecată“ la Baca laureat cu alte discipline.
Foarte rar, în schimb, dezbaterile au atins problema fundamentelor înseși ale învățământului românesc, ca și tradiția lui istorică, ignorând contribuția de seamă a creatorilor și reformatorilor, ale căror idei sunt demne de interes și astăzi, precum Titu Maiorescu, Spiru Haret, Constantin Angelescu și, în anii de comunism, Ilie Murgulescu și Mircea Malița. (Este, de altfel, un fapt recunoscut de toată lumea că Legea din 1966 s-a dovedit mult mai bine gândită și aplicată, câtă vreme a fost aplicată, decât toate Legile, amendate în mod repetat, de după 1989. Ca să nu mai vorbim despre Proiectul actual.)
În aceste condiții, dezbaterea a trecut relativ ușor peste concepția greșită pe care se bazează Proiectul, în parte rodul, copt în alte climate, al recomandărilor europene, neadaptate stării actuale a învățământului românesc. Vorbim totodată de o concepție culturală greșită, care interpretează „cultura generală“ ca pe o comunicare de informații capabile să creeze competențe, adică, abilități practice. (Până și procesul de promovare a cadrelor universitare se numește abilitare!) Cultura însă nu poate fi redusă la o simplă specialitate și, în fond, ea constă în acumularea și interpretarea critică a unor cunoștințe, nicidecum în comunicarea de informații. Cultură generală era considerată, în trecut, aceea umanistă, obiectele de studiu principale fiind limba (și literatura), latina, istoria, filosofia și religia. Astăzi, noțiunea s-a lărgit, incluzând științele. Aici apare însă uneori o confuzie: e vorba de științe creatoare de cunoștințe, nu de tehnologiile rezultate din ele. În orice caz, a reduce, bunăoară, literatura la una din formele de comunicare este o eroare capitală. Niciunul din criteriile unei corecte comunicări nu se regăsește în romane sau în poezii. De n-ar fi decât faptul că, în principiu, o comunicare trebuie să fie limpede, în vreme ce literatura se bazează pe ambiguitate, și tot ar trebui să le așezăm pe cele două în opoziție. Să ne aruncăm o clipă ochii pe noile manuale de limbă și literatură română de la gimnaziu (deocamdată programa de liceu n-a fost schimbată decât cantitativ), disciplină care are cel mai mult de suferit de pe urma reformei. Constatăm două lucruri: ele nu mai reprezintă un instrument, pus la dispoziția elevului, de a învăța să vorbească, să scrie și să citească, ci unul menit a-i crea competențe; și, în al doilea rând, așa numitele, în manual, „lecturi literare“ nu mai sunt destinate trezirii interesului și plăcerii elevilor pentru frumusețea și expresivitatea operelor, ci devin un mod de a ilustra o formă de comportament, cum ar fi curajul, devotamentul, prietenia și altele. Iar examinarea lor se va face de aici înainte pe grilă, ca la școala de șoferi. Urmarea: cel mai primitiv și stupid mod de a citi și de preda literatura. L-a ironizat Caragiale într-un personaj din O noapte furtunoasă, Zița. Și i l-a imputat Maiorescu lui Gherea, în legătură cu moralitatea în artă. Folosirea grilei la examenul de literatură, iată însă ceva cu totul și cu totul inedit în școala din întreaga lume!
Celălalt mare impediment în acceptarea Proiectului, nu fără legătură cu cel de mai sus, este încredințarea inițiatorilor că primul scop al școlii este educația. Este o mai veche idee: cea dintâi Lege a Învățământului de după 1989 o afirma din capul locului. Proiectul „România educată“ pleacă de la același principiu. Titulatura ministerului de resort a fost în cea mai mare parte a timpului (și mai este) Ministerul Educației. În Proiectul inițial exista (nu știm dacă a rămas și în forma modificată) propunerea de a înlocui termenul învățător cu acela de comunicator. Este absolut evident că nu ideea de educație e în discuție. Sigur că școala trebuie să dea naștere unor oameni educați. Cu o condiție sine qua non: educarea să fie precedată de învățare, să se întemeieze pe ea. Cu alte cuvinte, pe acumunlarea de cunoștințe, pe instruire. Acesta trebuie să fie primul scop al școlii. (Să observăm că, în afara titlului Legii, termeni precum învățare, a învăța, învățământ nu mai prea apar în textul Legii). Inversarea termenilor procesului are consecințe foarte grave. Spre a lua un exemplu : cum poți să-i educi pe tineri în spiritul respectului și dragostei față de valorile naționale, dacă nu-i înveți care sunt aceste valori și de ce merită ele prețuirea noastră a tuturor? Cei care au trăit în comunism știu foarte bine că, privați sistematic de cunoștințe reale și intoxicați cu unele false, ideologizate, condamnați să asculte discursuri patriotice, fără a învăța la școală istoria adevărată a românilor, oamenii nu erau, în fond, educați, ci spălați pe creier și manipulați. Dorim oare să refacem această dezumanizantă experiență ? Toți dorim o Românie educată, dar nu e suficient s-o declarăm, e absolută nevoie s-o întemeiem pe un proces de învățare complet și corect. Să aliniem manualele la cunoștințele actuale, înlăturând zațul falsurilor din vechile manuale și introducând, de pildă, la orele de istorie, studierea evenimentelor care au condus la transformarea României dintr-o dictatură într-un stat democratic.
E necesar, apoi, să-i deprindem pe elevi cu ideea că școala este o perioadă în care prioritatea lor absolută este să învețe carte, singura, de altfel, din viața lor în care învață cu adevărat. „Școala vieții“ înseamnă experiență, altfel spus, învățătură de minte, ceea ce e cu totul altceva decât învățare. Puținul preț pus pe învățare în școală de către inițiatorii reformei poate fi constatat și din tendința generală de „descărcare“ a programelor. Și, nu în ultimul rând, a acelora pentru bacalaureat. De reducere totodată a numărului de ore alocate unor materii. De comasare a materiilor de bacalaureat, ceea ce înseamnă o învățare tot mai superficială. (Aici apare paradoxul ca proba de limbă maternă – maghiară, îndeosebi – să fie probă separată la Bacalaureat, spre deosebire de limba română și de matematică. Din surse neconfirmate, căci Proiectul modificat n-a fost făcut public, se pare că româna și-a recăpătat statutul de independență, dar matematica, nu). În loc de a profita de școală pentru a-i învăța pe elevi cât mai mult, de a le „încărca“ mintea care, la vârsta lor, e în stare să absoarbă cât mai multe și diverse cunoștințe, inițiatorii Legii preferă să reducă numărul de cunoștințe, mai ales al celor din programa examenelor, probabil ca să obțină cât mai multe rezultate bune la… învățătură. Acest mod de a gândi statistic lucrurile face ravagii în numeroase domenii. În învățământ, el este, pur și simplu, distructiv.
Nu e prea târziu ca aceste lucruri să-i determine pe toți cei de bună-credință din școala românească să-i pledeze cauza dreaptă pe lângă guvernanți. Și pe guvernanți să se gândească încă de două ori la importanța unei Legi a Învățământului care să fie cu adevărat nouă, adaptată condițiilor de astăzi ale societății, dar să țină totodată seama de specificul școlii românești și de starea ei actuală. Așa cum este conceput Proiectul pus în dezbatere, și probabil și cel modificat, el va contribui, dimpotrivă, la degradarea pe mai departe a școlii românești, cu consecințe incalculabile pentru întreaga societate. Spuneți-mi ce școală aveți, ca să vă spun ce societate veți avea.
Secția de Filologie și Literatură a Academiei Române