Noul roman al lui Gabriel Chifu, Marea carte a uitării, continuă seria interogațiilor asupra condiției umane și a raporturilor ființei cu istoria, deschisă de Punct și de la capăt (2014) și continuată de Ploaia de trei sute de zile (2017). Însă o face dintr-o altă perspectivă, recuperând o dimensiune care până acum – fără să lipsească – a fost secundară în proza autorului.
Este vorba de dimensiunea socială.
Tema, în sine, nu este neapărat nouă: raportul omului cu istoria a mai fost investigat, din diverse unghiuri (cel mai adesea, politice) și de prozatorii generației șaizeci, cu limitele și reușitele cunoscute. La Gabriel Chifu nu este, însă, vorba de o reluare a temei în contextul libertății de exprimare, în pofida faptului că Marea carte a uitării începe, epic vorbind, cu o scenă datată „5 spre 6 noiembrie 1961“, adică exact în epoca la care se refereau și romanele șaizeciste. Pe el îl interesează altceva decât „denunțarea crimelor staliniste“ (spre a acoperi tăcerea asupra regimului Ceaușescu) sau suplinirea, prin romanul documentar și „eseistic“, a lașității istoriografiei. Dimpotrivă, contemporan cu descoperirile produse de cercetarea istoriografică privind comunismul – de la noi și din lume –, Chifu mută camera de luat vederi asupra omului. În particular, în Marea carte a uitării, obiectivul este ațintit asupra societății, asupra traumelor, fantasmelor negre și eschivelor care au marcat lumea românească în ultimele 6-7 decenii (căci trama romanului și semnificațiile sale se întind până în prezent).
În Punct și de la capăt, autorul a investigat raporturile ființei cu o istorie crudă dintr-o perspectivă morală, reducând problematica socială la un raport arhetipal: cel dintre călău și victimă. În Ploaia de trei sute de zile, roman care plasează umanitatea românească sub o zodie nefastă, de natură fantastică, de data aceasta, unghiul prozatorului este cel spiritual. Creația a reprezentat acolo calea spre redempțiune și, după ce furtuna apocaliptică a măturat aproape toată „scena“ romanului, din dezastru s-a salvat numai Povestirea. Povestirea, adică Memoria.
Tot despre memorie este vorba, evident, și în Marea carte a uitării, dar obiectivul prozatorului se lărgește enorm și cuprinde întreaga societate, prin 12 personaje care ilustrează tot atâtea tipuri de existență, sub regimul totalitar și în nesfârșita tranziție care i-a urmat.
Nu ignor nicidecum potențialul simbolic al cifrei 12: personajele sunt, în felul lor, niște „apostoli“ decăzuți, de prea-umană condiție, după cum nu trec cu vederea nici arhitectura romanului, unică în proza românească de azi. Gabriel Chifu este un postmodern pentru care problemele spirituale există și sunt importante, iar religia este o componentă indelebilă a identității culturale. De asemenea, este un maestru al construcțiilor romanești complexe, pe care le-a și teoretizat cândva, sub formula romanului poliedric. Marea carte a uitării este un roman cu puternic conținut spiritual, configurat poliedric, nu numai în sensul unei arhitecturi de tipul sistemului de oglinzi, ci și în sensul polisemantismului. Sunt convins că aceste aspecte vor fi comentate cum se cuvinte și de alți critici. Mie mi se pare că, în special în acest nou roman, atât problematica spirituală – de natură personală, în fond, răspunzând îndoielilor și frământărilor scriitorului, în primul rând –, cât și arhitectura textuală sunt subsumate amplei radiografii sociale. Nu mă miră această schimbare de perspectivă a lui Gabriel Chifu, creator angajat de la bun început în redefinirea rolului și a importanței literaturii în lumea modernă, ca și în prezervarea unei vieți literare subîntinse de idei și de dezbateri de interes nu numai pentru specialiști.
Chiar dacă arhitectura romanului este, cum spuneam, unică, dimensiunea lui de creație obiectivă de mari dimensiuni, care investighează un set amplu de „frotiuri“ sociale, este vizibilă încă din Prolog. Acesta instituie un personaj colectiv, orașul sudic Ocasum, din a cărui textură socială se vor desprinde firele existenței celor 12 personaje care, ulterior, se vor recompune – transformate, desigur, de experiența trecerii prin istorie – tot în punctul de pornire. Însuși orașul, de altfel, va trece prin transformări teribile ca urmare a arbitrariului istoriei, schimbându-și până și numele: prozatorul reușește, în descrierea acestor metamorfoze, câteva dintre cele mai bune pagini ale romanului, încărcate deopotrivă de nostalgie, umor și revoltă morală.
Cum spuneam, cele 12 personaje care pornesc din Ocasum și se vor întoarce, într-un final, tot acolo (mai puțin Mateiaș, împușcat de grăniceri în cursul unei tentative de fugă peste Dunăre), sunt „apostolii“ care definesc țesătura socială românească. Ghilimelele nu vor să indice faptul că Gabriel Chifu ar recurge la tehnica „miturilor decăzute“, consacrată de Jean Anouilh (și, în general, de moderni). Personajele din Marea carte a uitării nu au nimic sacru: sunt soți adulterini și soții adulterine, torționari, visători rupți de lume, oameni răzbătători (cu tot ce presupune asta), victime care devin călăi teribili, unelte ale dictaturii și, mai presus de toate, oameni obișnuiți. Prozatorul nu le conferă, ca un demiurg, roluri sociale și morale: acestea le sunt atribuite de propria lor existență, de propriile lor alegeri sau, pur și simplu, de noroc. Unii reușesc (de pildă, Dan, visătorul retras), indiferent ce înseamnă asta, alții eșuează chiar când pășeau pe culmile succesului. Istoria – citește: regimul comunist – intervine adesea ca o ghilotină în existențele lor.
Romancierul are o excepțională intuiție a defunctului regim, pe care îl construiește – din tușe laterale, din reacții ale unor personaje – nu pe coordonatele „stupului“ perfect controlat, ci, dimpotrivă, pe cele ale absurdului. Fiecare din cele 12 personaje își trăiește viața la modul liniar, fiind, repet, oameni obișnuiți, cu destine obișnuite. Ceea ce se schimbă, permanent și impredictibil, e „linia“ regimului, producând cutremure și deturnând rând pe rând existențele personajelor, fie că sunt de partea bună a baricadei – și suferă persecuții – sau de cea rea – și sunt, în cele din urmă, devorate tocmai de monstrul pe care l-au slujit. Societatea românească, normală până la instalarea regimului comunist, începe să se destructureze, iar romanul lui Gabriel Chifu surprinde cu acuitate această transformare. Firele narative ce pornesc din Ocasum, alcătuind până la un punct materia de viață a orașului, se desprind pas cu pas. Existențele se atomizează, iar narațiunea însăși se desface în solilocvii, pe care reunirea de final le unifică numai sub semnul uitării. Mai bine zis, al condamnării la uitare.
Am insistat asupra palierului social al romanului, din cauză că romanul nostru actual suferă de o reală carență a actualității. Până la Marea carte a uitării, prea puține erau narațiunile notabile care să abordeze cât de cât problema lumii românești și a șocurilor prin care ea a trecut. Gabriel Chifu, cum arătam, este un scriitor pentru care literatura nu este numai un exercițiu de putere sau de virtuozitate, ci și unul umanist, de servire intelectuală a culturii și a cititorului.
Dar romanul poliedric presupune, firește, mai multe suprafețe și, chiar dacă are o structură neregulată, el are și niște reguli de organizare, a căror însumare produce câmpul de semnificații. O mare importanță o are finalul romanului: ajuns bine zguduit până în epoca noastră, Ocasum iese dintr-o istorie absurdă numai pentru a intra într-una anomică, a suspendării tuturor regulilor. Destinele personajelor o atestă limpede: nu există nicio cauzalitate între faptele lor (în timpul dictaturii și după) și recompensele de care au parte (sau nu) după căderea acesteia. Chifu are puterea de a se feri, simultan, de parabola atât de sofisticată încât nici autorul nu înțelege prea bine care e tâlcul, și de moralizarea țâfnoasă, pe care am întâlnit-o în proza anilor 1990. Confruntat cu anomia, omul, în romanul său, nu are altă soluție decât să ridice privirea spre Divinitate și, lipsit de puterea de a mai schimba ceva, să se refugieze în uitare. Uitarea nu e deloc o soluție comodă, căci memoria este cea care ne conferă identitate umană: suntem, cum spune o poetă, numai atât cât memoria ne permite să fim. Și nici nu e decât o iertare implicită. Deși arhitect textual minuțios, Gabriel Chifu are puterea de a se resemna în fața forței interioare a literaturii, lăsându-și personajele să-și trăiască propriile adevăruri și, dacă nu să ierte, măcar să uite.
Roman tulburător și lectură deloc comodă din punct de vedere moral, Marea carte a uitării este o amplă frescă a societății românești, creată nu de sus în jos, dinspre marile structuri politice, ci de jos în sus, pornind de la oamenii din care această societate e alcătuită. Toate darurile prozatorului Gabriel Chifu sunt prezente aici, ca într-un concert în care, după ce a pus totul la punct, dirijorul, modest, s-a retras în sală, lăsând locul artei pro- priu-zise.