O insulă izolată aproape de coasta Irlandei în anii ’20 ai secolului trecut, într-un peisaj dezolant și în același timp de o frumusețe sălbatică, cu proprietățile delimitate de ziduri scunde de piatră, cu faleze stâncoase, înalte, biciuite de vânturi, cu clădiri din piatră masivă, cu ziduri groase, cu o comunitate restrânsă care se regrupează în singura cârciumă existentă sau la slujba de duminică. Aici toată lumea cunoaște pe toată lumea, polițistul comunității, prostul satului, deșteapta locului, preotul, bârfitoarea cea mai locvace sau vrăjitoarea locului. Printre aceștia se află doi prieteni Colm Sonny Larry (Brendan Gleeson) și Padraic (Colin Farrell), acesta din urmă locuind cu sora sa Siobahn (Kerry Condon) care citește, ceea ce-i aduce la un moment dat calificativul de „strange“, inteligența feminină intrând într-un registru al bizareriilor. Cu această umanitate eternizată într-o mecanică a locului comun, a monotoniei, orice mișcare care nu urmează cursul vieții, dobândește proporții. O astfel de mișcare oferă și intriga poveștii: Colm decide deodată să nu mai vorbească cu prietenul său Padraic, să practice ceea ce acesta din urmă numește „normal chat“, o flecăreală care umple timpul precum berea guiness paharele mușteriilor adunați la cârciumă. Motivația este obscură, „nu îmi mai placi“ spune Colm, scuzându-se cumva, dar ea revelează cum ulterior o mărturisește Colm un fel de taedium vitae, dobândind o dimensiune metafizică: „Sunt doar copleșit de sentimentul că îmi irosesc timpul Padraic.“ Locul ca atare pare un refugiu pentru oameni limitați, un alt termen întrebuințat de Colm pentru prietenul său, un loc perfect pentru idiotul satului, Dominic (Barry Kheogan), pentru cârciumar sau pentru bătrâna McCormick (Sheila Flitton), sibila locală, pentru ceilalți locuitori care își trăiesc izolarea liniștiți, departe de lumea dezlănțuită, de războiul civil, din care putem prinde câteva focuri de artificii pe un mal îndepărtat. La un moment dat, polițistul local își manifestă exuberanța în legătură cu participarea la o execuție pentru care a decis să-și pună o cămașă călcată pentru că ea reprezintă un eveniment la care te duci ca la un spectacol menit să ofere o evaziune din ternul eternei circularități insulare. Există un rest idilic în acest tărâm uitat, Padraic este atașat de măgărușul său balsam pentru melancolie, Colm de cățelușa lui, caii, boii și vacile trăiesc într-o apropiere cald-domestică, intră în casă ocazional, numai că idilism este unul abătut, încărcat de un fel de tristețe difuză. Să ne întoarcem la cei doi prieteni a căror relație o speculează regizorul care este și scenarist. De la un punct încolo bovarismul lui Colm devine unul morbid. În încercarea de a-l îndepărta pe Padric îl amenință că la fiecare inoportunare își va tăia un deget, ceea ce și face. Relația devine una toxică pe cadavrul unei prietenii greu de definit, asemenea legăturii de dragoste-ură dintre cei doi frați din romanul Miere de bondari al lui Torgny Lindgren, într-un orizont de sensibilitate propriu dramaturgiei lui Strindberg. De altfel, Colin Farrell a și jucat într-o adaptare a piesei dramaturgului suedez, Domnișoara Iulia, în regia lui Liv Ullmann. Fiind al doilea pe lista idioților satului, prietenia cu Colm apare ca inexplicabilă până la un punct, numai că, în cazul lui Padric, ceea ce se află dedesubt, interioritatea este mult mai bogată decât profesarea banalității. Asocierea cu celălalt idiot al satului, cel care deține rolul principal, Dominic, nu este întâmplătoare. Cei doi „idioți“ dostoievskianizează la o sticlă de tărie, în cazul în care nu găsim corespondentul scandinav al abisalității rusești, așa cum Colm are ceva dintr-un Stavroghin, descoperind preocuparea pentru relația cu posteritatea a celor care se fixează în memoria celorlalți prin artă: Mozart este exemplul privilegiat. Simplu fapt de a fi de treabă, „nice“ nu asigură un loc în memoria tribului. Colm compune la vioară cântece, care nu sar departe de folclorul irnladez. Să creadă Colm că aceasta îi va deschide accesul către memoria culturală? E puțin probabil.
Dar deodată omul își dorește să dea o formă vieții sale, să facă ceva unic,deosebit, să se desprindă de o mediocritate lâncedă, de o suficiență pe care o întruchipează cu prisosință prietenul său. Numai că Padraic nu este mediocru și se va strădui să-i demonstreze aceasta, își va regăsi o voce interioară, un sunet distinct care este cel al mâniei și al nebuniei deopotrivă. McDonagh fixează camera în numeroase grosplanuri asupra celor doi prieteni. Fiecare cută a feței, privirea, mimica, starea acestora sunt observate cu lupa. Portretistica tristeții este nuanțată în cele mai mici detalii, o interioritate tulbure iese la suprafață ca un lichid care fermentează. Nu lipsit de interes, aproape toate personajele de prim-plan sunt celibatare, își duc cu sine singurătatea, o împărtășesc atât cât se poate, o adâncesc într-o relație inefabilă cu peisajul sterp, bântuit de vânturi. Sora lui Padraic face un efort și se desprinde de această lume, evadează din ea într-un moment de disperare. Padraic și Colm nu se pot însă desprinde de loc, nu pot ieși din el și nici din ei înșiși. Când Padraic dă foc casei lui Colm nu o face pe furiș, îl anunță de față cu toți ceilalți, gestul este unul de răzbunare pentru faptul că măgărușul lui s-a înecat cu degetele tăiate ale lui Colm. Motivul pare nebunesc, dar nu și pentru Colm care înțelege importanța pierderii pentru Padraic și dacă se sustrage morții, nu face nimic pentru a-și salva casa de la incendiu. Aceste combustii interioare, aceste macerări dizolvante, aceste devastatoare tristeți, inefabile mișcări ale sufletului configurează un spirit al locului, o neliniște care tulbură calmul aparent al insulei, placiditatea locuitorilor ei similară cu cea a caprelor prinse într-un prim-plan elocvent. Nu știu dacă McDonagh a încercat să capteze acest genius loci al unei Irlande a unei insularități provinciale sau dacă ne-a oferit o dramă în spirit strindbergian cu personaje irlandeze. Ceea ce a reușit a fost un rapel către interioritatea personajelor sale de o manieră dostoievskiană, luminând abisalități, jucându-se cu luminile și umbrele unor suflete, sculptându-și permanent personajul, coborând în adâncimile lui pentru a sonda noaptea. Și mai este și un scenariu bine scris, cu fraze banale care devin pe neașteptate problematice: „Nu te simți niciodată singur, Padraic?“