Eminescologie pe Internet
N-am mai contemplat de mult chipul lui M. Eminescu în fotografii, mai exact de când am opinat că prima fotografie a poetului, aceea de la 18 ani, era făcută pentru Veronica Micle și atesta că ei doi se cunoșteau de la această vârstă, împotriva informației lui Iacob Negruzzi că s-au văzut prima dată la 22 de ani… Mă bazam pe nuvela La aniersară și pe o scrisoare a Harietei către Cornelia Emilian. Este inconvenabil, deci nu se discută. Știind că toate cele patru fotografii ale poetului au fiecare mica ei mitologie, și că niciuna dintre celelalte aduse în câmpul ziaristicii de-a lungul timpului n-a fost primită – am lăsat deoparte subiectul pentru o eventuală sinteză. Îmi rămâne regretul că n-am „fabricat“ încă prilejul de a vorbi despre un text excelent al lui G. Călinescu prin care demonstra, cu vervă și adâncă știință de carte în același timp, că o fotografie descoperită de el însuși îl reprezintă pe poet (nici el n-a fost luat în seamă; textul a rămas în Adevărul literar și artistic, nici măcar dl Nicolae Mecu, în monumentala-i ediție de la FCR nu-l redescoperă…).
Acum, recent, dl. Profesor Ion Ionescu Bucovu publică un text despre fotografia poetului din 1887, de la bolnița Mânăstirii Neamț, care mă irită și-mi suscită, în același timp, atenția. Textul se află pe prestigiosul Academia. Edu, la care sunt și eu abonat, unde public de asemenea și care-mi trimite cu regularitate noutățile. Observ că de aici migrează pe multe alte postări, reduplicând îndoielile autorului dacă o fi sau n-o fi autentică această fotografie, dacă n-o fi cumva un colaj cu un trup oarecare căruia i s-a atașat chipul poetului de către Octav Minar, etc. (Dl Ion Ionescu Bucovu este un om împăciuitor, sfătuindu-ne să-i acordăm lui Octav Minar credit, pentru că un iubitor de Eminescu, așa cum a fost acesta, nu poate arunca pe piață falsuri, plastografii etc…).
De ce mă irită? – Pentru că spune inepții ca acestea: „Se știe că la Mânăstirea Neamț Eminescu a fost internat între 9 noiembrie 1886 și 9 aprilie 1887, fiind tratat rudimentar cu găleți de apă aruncată în cap, cu cufundări în putină și cu bătăi cu frânghia udă.“; „«Spitalul din pădure»- cum îl numește doctorul Panait Zosîn, care l-a tratat un timp pe Eminescu, era o bolniță rudimentară care între timp s-a distrus, lăsând locul actualului edificiu.“ Doctorul Panait Zosîn a venit la bolnița de la Neamț în anul 1900, împreună cu soția și cu soacra sa, practicând amorul în trei, motivând că e liber cugetător, medic (era și tânăr socialist), drept pentru care obștea sătească i-a intentat proces pentru imoralitate, el s-a apărat printr-o broșură unde-și clamează dreptul la iubirea care-i place, dar a trebuit să părăsească locul învins de neiertătorii judecători. A văzut scriptele spitalului, a tăiat diagnosticul pus în dreptul lui Eminescu scriind deasupra delirium tremens – și a descris procedurile medicale după mărturii de peste 15 ani și din amintirile unui bătrân pacient care se aciuiase aici și pretindea că l-a cunoscut până și pe Eminescu. Textul lui s-a publicat în revista Spitalul, din Iași, publicație de prestigiu medical (patronată de A.D.Xenopol) și de aceea este luat în considerație. Asta mă irită: am scris pe larg despre subiect, cu fel de fel de citate și argumente – dar degeaba, se vede. După ce că suntem, iată, o mână de iubitori ai lui Eminescu, nu ne adăpostește un institut, o revistă, o instituție culturală ori educativă – nici noi între noi nu ne citim, baremi ca să depășim penibilul: cum să-l fi tratat Zosîn pe Eminescu?! E un martor mincinos – și cu asta să-l ținem cel puțin în suspiciuni. Ce bătăi cu frânghia udă ori băi cu apă rece (iarna!) – când omul acesta, despre Eminescu vorbesc, trimitea poezii la Convorbiri literare (i se publică De ce nu-mi vii, dar mănunchiul de literatură populară, nu: abia peste 10 ani de la moartea poetului Iacob Negruzzi le va publica), protesta în ziare de la București să nu se facă chete publice în numele său, primea oaspeți și se plimba prin pădurile din jur…
Un 15 ianuarie de infern
Și iată ce mă incită cu adevărat: în această fotografie Eminescu ține un ziar în mână. Ceruse printr-o scrisoare bine cunoscută tipografiei Socec et Teclu:
„Stimate domnule,
Vă rog a mi se trimite, conform promisiunii D-voastre, numerii pe ianuarie și februarie ale Convorbirilor literare.
Al d-voastre devotat M. Eminescu“
Nu ține, însă, pe genunche o revistă, după cum se observă, ci un ziar, al cărui titlu nu este văzut de aparatul rudimentar de fotografiat de la 1887. Dar întregim noi: nu poate fi vorba decât de ziarul Lupta, unde se petrece un episod foarte important, ocultat cred (nu uitat!), din viața târzie a lui Eminescu. Mă autocitez – mai exact spus, reiterez citatele preluate din documentele de epocă dar actualizez comentariile, lăsând „tinerii ziariști“ să mă denunțe ca autoplagiator – dar sărându-mi inima, cum se zice, cu astuparea gurilor dornice de hulpave scandaluri.
Abia mutat de la Iași la București, ziarul lui Constantin Mille, G. Panu, Al. Vlahuță etc. (socialiști sau de coloratură socialistă, prieteni sau cunoscuți ai lui Eminescu) află despre internarea poetului la bolnița Mânăstirii Neamț – și are o inițiativă cu totul specială: de a organiza chete publice pentru poet. Este momentul schimbării: până acum contribuiau cu bani, în mod confidențial, la adăugarea veniturilor lui Eminescu, junimiștii: făceau liste, țineau între ei evidența, era o afacere de familie, cum se spune. C. Mille externalizează, în termenii noștri, lucrarea. Pentru asta îi trebuie motivație teoretică: nimic mai simplu, Eminescu este exemplul ideal al geniului neînțeles de către societatea burgheză etc. (clișeele socialiste erau la început). Mai trebuie dovedit doar că poetul este în lipsă de resurse financiare. Nimic mai simplu, iarăși: i se explică publicului cititor boala poetului. Asta stârnește și milă, compasiune etc. – deci, aduce bani. C. Mille alege ziua de 15 ianuarie (noi sărbătorim azi exclusiv nașterea lui Eminescu; sunt indicii că poetul își cunoștea ambele zile de naștere, pentru că el însuși scria în Albumul Junimii că s-a născut la 20 decembrie 1849, dar în notița biografică din volumul german Rumaenische Dichtungen, semnată de Mite Kremnitz care nu putea avea informațiile decât de la el, este dat ca an de naștere 1850). Textul lui ocupă două pagini masive de ziar. Spicuim, pentru a nu mai lăsa loc de interpretări:
„Eminescu. E frică condeiului parcă să atingă acest nume. Pe cerul întunecat al literaturii române luci odată puternicul talent al lui Eminescu, care făcu să piară prin lumina lui strălucirea nefirească a gloriilor fabricate de prostia omenească.“
E oarecum nostim: C. Mille „textualizează“ între La steaua și Prostia omenească de Creangă. Peste numai câteva luni, însă, Lupta va începe, prin pana lui Florentin, campania de denigrare a lui Ion Creangă cu acuzări stupide de plagiat, pentru care autorului nu i se va da dreptul la replică (împreună cu prietenii săi, autori ai cărții didactice în chestiune, va răspunde într-o broșură; textul îi aparține lui Creangă). Lupta lui G. Panu se mută, pare-se, de la Iași, la București pentru a câștiga distanța necesară: Centrul înseamnă nu numai uitarea marginii, dar și judecarea ei. Cum ar spune Creangă: ajunge puiul să învețe pe găină.
Serie sau șir neîntrerupt de martiri
C. Mille continuă această ţesătură de replici simbolice într-o lume saturată de simboluri:
„Și această slavă a scriitorului, această lumină vie care a întunecat totul, a făcut ca lumea să uite pe om. Ca și când în dosul scrisului său nu ar fi ființa omenească care sufere și care dă publicului, cristalizate în forme gingașe, tocmai suferințele ce-i sfărâmă trupul, ce-i istovesc puterile poetului. Și când mă scobor din sfera senină a scriitorului în noroiul zilnic al vieții omenești, oh! parcă mi-e frică să ating cu condeiul numele acestui om, întocmai cum ți-e teamă o rană deschisă să atingi. În lunga serie de martiri literari nu e nici o viață mai jalnică cum e cea a lui Eminescu.“
Iarăşi întrerupem, obligaţi de text. Peste doi ani, în 1888, Eminescu va veni în Bucureşti, adus de Veronica Micle, va locui pe lângă redacţia Luptei şi va lua din când în când masa chiar la G. Panu acasă. Aceasta povesteşte, peste timp:
„Într-o seară, după masă, deodată văd în Eminescu manifestându-se vechea lui natură, începu să râdă și să glumească, să vorbească cu cei de față și să persifleze pe unii cu mult spirit. Ne-am bucurat cu toții și am început să-i punem tot mai mult la încercare, speranța născându-ni-se că remediul poate avea loc. Zadarnic; după cinci minute el căzu din nou în mutismul obișnuit, având aerul că nu mai cunoaște, sau puțin îl importă lumea ce-l înconjura. Stătu vreun sfert de ceas în prostație, apoi întorcându-se către mine îmi zise încet ca să nu fie auzit de ceilalți:
– Panule, știi tu că în lumea aceasta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru; trecutul lui, tot, tot, este un șir neîntrerupt de martiri. Ți-o spun ție fiindcă tu te-ai ocupat cu istoria românilor. Apoi s-a sculat și fără să zică nimic a plecat. De atunci n-a mai venit la masă la mine“ (s.n.).
Este un adio eminescian la G. Panu, un gest ce poate servi drept model de neînțelegere: Eminescu îl citează pe C. Mille iar G. Panu îl crede doar fascinat de ideea națională! Memorialistul, martorul lui Eminescu, vrea să transmită o cugetare a poetului despre istorie, martiraj etc. În realitate, având în vedere tocmai această lume simbolică în care se țese replica, reiese că, de fapt, Eminescu îl persiflează cu mult spirit exact pe cel care povestește și răspunde la sloganul din textul de chetă al lui C. Mille (el însuși de față, probabil): „în lunga serie de martiri literari nu e nici o viață mai jalnică cum e cea a lui Eminescu“. Reținem că Eminescu va veni, în 1888, lângă grupul de la Lupta – care, însă, nu-l va mai ajuta, așa cum o făcuse, în intenție cel puțin, cu un an înainte; între timp au fost alegeri, liberalii au căzut, grupurile și grupusculele politice sunt preocupate de alianțe, exemplul Eminescu nu mai „dă bine“ pentru G. Panu. În 1889, la 13 ianuarie, va vorbi de „bietul Eminescu“ și va dezvălui lumii ultimele secrete și simboluri din viața care începe să devină cu adevărat secretă a poetului. Martorii lui Eminescu sunt, totuși, aceștia: C. Mille, G. Panu, Al. Vlahuță, V. G. Morțun etc. Ei vorbesc de martiri, martiraj etc. – dar într-un limbaj care, reintrodus în epocă, se dovedește a fi duplicitar. Adevărații martori ai poetului fie s-au pierdut prin arhive ori în pagini de ziare și reviste – și speranța recuperării lor este vie de zeci de ani – fie au tăcut pur și simplu, după îndemnul lui Kant citat, peste ani, de I. E. Torouțiu: „Dacă vorbești spune numai adevărul; dar cine te silește să vorbești întotdeauna? Când nu poți spune adevărul, taci.“ Oare cine i-o fi obligat să vorbească pe G. Panu, pe C. Mille?… Titu Maiorescu, de pildă, tace – și filosof a rămas; și la fel ca el tac atâția și atâția alți cunoscuți ai poetului…
Resortul convenienţelor
Continuă C. Mille, în acest 15 ianuarie pe care îl vom considera ziua de naștere a lui Eminescu; „Pe scriitor cu toții îl cunoașteți; pe om, însă, puțini, foarte puțini. Voi ridica astăzi, pe cât îmi stă în putință, vălul acestui trai, sondând durerea care i-a sfărâmat mințile. Și dacă am curajul să vorbesc de om, este că, dacă nu moartea și-a întins umbra peste dânsul, ceva mai josnic ca moartea îl acoperă. Omul cugetător, scriitorul care a știut să întrupeze în vorbe așa gingașe vorba românească, nu mai există. Tot ce a rămas din Eminescu e animalul care-și îndeplinește funcțiunile, mașinăria omenească pe care n-o mai însuflețește suflul cugetării. Sunt oameni care au iubit prea mult și puterea de a iubi au pierdut-o în aceste încercări supreme. Cugetarea prea adâncă i-a luat lui puterea de a cugeta. Și când mă gândesc la soarta acestui om, mă înfior. Iată o ființă superioară, individualitate pe care omenirea o dă la iveală numai în intervale foarte rare, rezultantă a peste un veac de sforțări și încercări, iată un om care este suprema sforțare a veacului, eflorescentă, tot așa de rară ca și aceea a plantei cactus. Si această personalitate, această ființă extraordinară, cât a dus viata vie a fost necunoscut de toți, dezgustat și amărât, iar astăzi, după ce slava i s-a recunoscut, duce greul jug al vieții moarte într-o casă de nebuni.“
Ne oprim nu pentru a observa că C. Mille începe să scrie, de emoție, în proză ritmată. Dar ceea ce face el, aici, se numește o condamnare la moarte civilă. Talentul său de ziarist nu intră în discuție: peste numai un an, la 1888, C. Miile va întemeia Adevărul, unul dintre cele mai importante ziare de la noi, pe care-l va conduce glorios aproape patru decenii. Acest text al său conține, pe de altă parte, imaginile-șablon legate de viața târzie a lui Eminescu, pe care le vom regăsi la toți marii biografi ai poetului. Imaginea florii de cactus, de pildă, va fi schimbată doar calitativ la G. Călinescu (unul dintre colaboratorii asidui ai Adevărului) devenind floare de crin (poate chiar cu gândul la poezia Veronicăi Micle). „Și chiar această nebunie e o tortură pentru dânsul. Ne bunia i-a pus cu desăvârșire vălul inconștientului între el și lume. Ea stă în aceea că în capul lui s-au sfărâmat resorturile minții care te fac să ai și oarecare conveniențe sociale, care stăpânesc înclinările firești. Închipuiți-vă că vedeți o femeie frumoasă, cu forme bogate, o femeie care deșteaptă în tine pofta firească de a o poseda. Închipuindu-ți că acea femeie este nevasta sau amanta ta, desigur nu te-ai opri nici un minut să atingi sânul, să o ciupești chiar. Pe acea femeie nu o cunoști însă, o găsești pe stradă sau într-un bal. Desigur că conveniențele sociale te opresc să-ți dai curs liber dorințelor lăuntrice. De îndată ce acest resort care te ține pe loc e rupt, omul în această privință este nebun, deși în toate celelalte relațiuni cu semenii săi poate să fie cât de sănătos. Tocmai acest resort al conveniențelor e rupt la Eminescu. El nu mai poate opri cursul înclinărilor firești. Desigur că această nebunie e o nebunie lucidă, o nebunie care te face să știi că ești nebun, care te face să-ți anihilezi și mai mult cugetarea plimbându-te printre nebunii și călugării de la Mănăstirea Neamțului.,. Căci acolo a ajuns bietul Eminescu.“
Astăzi, o asemenea descriere a „nebuniei lucide“ ar stârni zâmbete și, cel mult, întrebarea: de când golănia stradală, culpabilă desigur, se cheamă ieșire din minți?! Eminescu a fost găsit vinovat pentru că tulbura liniștea publică, dus la poliție, în Iași, prietenul său Vasile Burlă nu s-a mai nimerit pe aproape să-l salveze (se știe că altă dată acesta l-a scos din arest), au fost chemați doctorii, au făcut certificatul medical – în care se scrie negru pe alb că este necesară recluziunea insurgentului spre binele societății – și a urmat drumul la Mânăstirea Neamț, cu jandarm la spate.
S-a păstrat un fragment din însemnarea unui preot pe o carte de rugăciuni: „Pe zioa de Sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la m-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Ghiorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstirte de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Afgafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…“ (aici se întrerupe însemnarea, lipsind pagina următoare a cărţii). Spovedania și împărtășirea sunt, tradițional, semne ale sănătății mintale, preoții nu au voie să le acorde nebunilor – ceea ce face din acest „părinte“ un martor al sănătății poetului.
Cât este, de fapt, aici, boală – și cât este pedeapsă, adică vină personală?! Episodul cu doamnele ieșene trase de turnură pe stradă de către Eminescu devine, iată, la C. Mille pretext de articol de ziar. Trebuie că acest episod are la bază un act, o reclamație a vreunei doamne din înalta societate ieșeană ce se va fi nimerit să treacă pe lângă poet… Arhivele poliției mai au, încă, taine de arătat. Dintre doamnele Iașilor, însă, una singură nu putea fi reclamantă: Veronica Micle. Ea se afla la București. După consumarea acestei polemici de la Lupta (pentru că va fi o polemică, Eminescu răspunzând public la aceste obrăznicii ale fostului său elev), Convorbirile literare vor publica, în februarie 1887, poezia De ce nu-mi vii?:
În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce scapără scântei –
Dar oricât ele sunt de sus
Ca tine nu-s, ca tine nu-s.
Veronica Micle leagă De ce nu-mi vii? de poezia ei, Ah! Du-te…: „Ca răspuns la aceste versuri, Eminescu mi-a trimis poezia «De ce nu-mi vii?» Mi-a plăcut mai mult ultima strofă: «Căci tu înseninezi mereu viața sufletului meu, mai mândră decât orice stea, iubita mea, iubita mea!»“. Nu putem situa cronologic acest schimb de poezii, pentru că Ah du-te… de Veronica Micle apare numai în volumul ei de Poezii, din februarie 1887. În scrisorile dintre ei sunt, însă, câteva mărturii că-și trimiteau unul altuia poeziile (Eminescu, mai ales: o data el cere înapoi cutare poezie pentru a schimba niște versuri). Strofa citată de Veronica nu este ultima în aranjamentul din Convorbiri literare, dar acesta nu este argument că ea n-ar fi reținut poezia lui Eminescu; dimpotrivă, dovedește că avea o variantă anterioară celei definitivate de poet la Târgu Neamț și trimise Convor birilor cu scrisoarea cunoscută către Iacob Negruzzi.
(continuarea în numărul viitor