Găsim puține paralelisme vizibile între doi mari scriitori – plecând de la traseul vieții lor și terminând cu opera pe care o lasă în urmă. Unul dintre cele mai frapante mi se pare acela constituit de peruanul Mario Vargas Llosa și de columbianul Gabriel García Márquez, scriitorii latino-americani cei mai celebri din a doua jumătate a secolului XX. Iată doi prozatori nu foarte depărtați ca vârstă unul de altul, doi romancieri de succes mondial, două Premii Nobel pentru Literatură, doi… Până la urmă însă doi oameni profund diferiți: unul talentat și de o rectitudine morală fără pată; celălalt tot talentat, dar extrem de versatil, gata de compromisuri politice dubioase.
Impresionant rămâne modul în care aceste două figuri emblematice, pe care publicul cititor obișnuiește să le gândească împreună, se distingeau net încă din tinerețe, când amândoi abia pășiseră pe calea lungă a literaturii. Atunci, în îndepărtatul septembrie 1967, ei purtau un dialog public, ce avea să devină istoric, în fața studenților de la o universitate din Lima; cu acea ocazie, în cel mai mare amfiteatru al clădirii, cei doi se demascau perfect. Avem acum textul românesc al dialogului lor: vezi volumul Două singurătăți, Humanitas, 2022 (traducere de Tudora Șandru Mehedinți).
Când purtau dialogul de la Lima, doar o privire vizionară ar fi știut să distingă, în cei doi tineri prozatori de succes, două caractere opuse: la 1967, ei erau amândoi oameni de stânga, chiar simpatizanți comuniști, criticau sever societatea în care trăiau etc. Numai că scriitorul cinstit Vargas Llosa va înțelege curând ce înseamnă comunismul și va deveni un apărător energic al democrației; pe când profitorul García Márquez a trecut cu arme și bagaje de partea stângii extreme. Că scăderile de caracter duc până la urmă la opțiuni politice greșite – știam demult; dar nu ne așteptam ca principiul să se verifice cu claritate în cazul a doi autori reprezentanți superlativi ai continentului sud-american, în cazul lui Vargas Llosa și García Márquez.
Să spunem de la început că, în acea confruntare, marele Varga Llosa a adoptat din plecare, plin de modestie, rolul secundar: aparent, el lua doar un interviu colegului său celebru și mai în vârstă, columbianul. În realitate, de la primele schimburi de replici, superioritatea celui care punea întrebările apărea cu toată claritatea; la sfârșitul întâlnirii, rolurile se inversaseră.
Capodopera lui García Márquez Un veac de singurătate abia apăruse, iar Vargas Llosa avea aproape gata marele său roman Conversație la Catedrală (1969), opere ce aveau să creeze în întreaga lume o adevărată modă a romanului sud-american. Doi scriitori care dăduseră deja dovada unui remarcabil talent – ce poate fi mai asemănător? Vor evolua însă, politic și moral, în direcții opuse, împinși nu de gelozie sau invidie, ci de propriul caracter.
Convins că viitorul aparține stângii politice, García Márquez a trecut de partea stângii extreme, personificate atunci de Uniunea Sovietică și de Fidel Castro. Observând ca „intelighenția“ europeană și americană privește cu simpatie spre dictatura ideologică, se va alinia politic liniei cubano-sovietice în toate luările sale de poziție. Observând la ce duce comunismul, și asta chiar în propria lui țară – Peru, Vargas Llosa va respinge instinctiv terorismul ideologic, scriind o literatură orientată în consecință.
În acel istoric septembrie 1967, gândirea politică a lui García Márquez se lăsa deja bănuită. Mizeriile teoretice ale realismului socialist sovietic infestaseră deja gândirea prozatorului columbian. El susținea, contra oricărei evidențe, că proza pe care o scrie ar fi strict realistă, fără amestecul fanteziei sau al fantasticului; apoi că literatura lui Borges (pe care îl detesta, deși îl considera mare scriitor) ar fi o literatură „reacționară“, pentru că înțelegerea ei presupunea cultură; că prozatorii latino-americani trebuie să se situeze deliberat de partea poporului oprimat; în fine, că jurnalismul militant nu contrazice în niciun fel literatura bună, dimpotrivă. Și alte opinii de aceeași speță, care deveniseră de multă vreme obligatorii în Uniunea Sovietică și în țările satelite.
Că Vargas Llosa respingea, cu toată delicatețea, opiniile unui coleg mai în vârstă – constatăm încă din această carte de tinerețe. Mai pasionant mi se pare însă traseul literar ulterior al admiratorului comunismului, al prietenului lui Fidel Castro.
Să ne întoarcem la întrebarea din titlul acestor însemnări, „la ce poate servi literatura?“: la multe, dar și la ceva neașteptat.
După romanul care i-a adus celebritatea (Un veac de singurătate), prozatorul a scris câteva capodopere care au marcat proza secolului XX: Toamna patriarhului (1975), Cronica unei morți anunțate (1981), Dragostea în vreme de ciumă (1985) și altele. În niciuna dintre aceste mari cărți García Márquez nu a aplicat, din fericire, propriile principii ideologice: în paginile acestor romane, fantezia, onirismul, obsesiile sexuale, individualismul împins la solipsism, caracterele bizare (toate trăsături „burgheze“, prin excelență) domină cu autoritate. Scriitorul dorea să fie pe placul lui Fidel Castro și al sovieticilor; dar când scria roman, își lua meseria în serios. Foarte puține pagini semnate García Márquez poartă semn ideologic de stânga; există în schimb mii de pagini ieșite de sub pana acestui mare prozator unde contează doar arta narațiunii și nimic altceva.
Morala: se vede că autorul columbian s-a străduit să scrie romane bune pentru a i se ierta abdicările etice și conformismele politice de care viața de zi cu zi i-a fost din păcate plină. Servește și literatura la ceva!