Nu-l pot evoca pe Silvio Guarnieri fără să-mi răsară în minte privirea lui ageră, o fizionomie care respira dinamism şi cordialitate. Guarnieri e un nume care pentru noi românii evocă povestea unei prietenii îndelungate şi preţioase. Am avut privilegiul să-l cunosc personal, fiind desemnată de Ministerul Învăţamântului să-l însoţesc în vizita oficială făcută, în 1966, la Universităţile din Bucureşti şi Timişoara, unde a ţinut conferinţe. La secţia de italiană din Bucureşti, profesorul a efectuat un fel de tur de orizont privind literatura ţării sale pe care o aborda cu un ochi surprinzător de critic. Guarnieri o judeca în ansamblu drept provincială şi, comparativ cu alte literaturi europene, lipsită de spirit novator, de un minim suflu revoluţionar. Obişnuiţi la vremea aceea cu abordarea obsecvioasă a oricăror valori consacrate, conferinţa lui Guarnieri ne-a făcut efectul unui seism. Descumpănită, colega mea Doina l-a interpelat : „Bine, Professore, dar dumneavoastră intentaţi un proces întregii literaturi italiene!“. Guarnieri a încuviinţat. Mesajul trecuse!
La Timişoara, unde se refugiase, departe de regimul mussolinian şi predase, timp de 10 ani (1938-1948), literatura italiană, profesorul a fost, în faţa unui amfiteatru arhiplin, ovaţionat. După 18 ani de absenţă, era departe de a fi uitat. Timişorenii regăseau un prieten.
În anii următori, legăturile noastre cu Guarnieri s-au cosolidat. Soţia şi două dintre fetele lui au venit la rândul lor în România, prilej de savuroase aventuri turistice La Curtea de Argeş, în Carpaţi şi Delta Dunării.
În 1980, am părăsit România şi am predat câţiva ani limba română în Italia. Locuiam la Padova, relativ aproape de orăşelul Feltre, unde familia Guarnieri își petrecea vacanţele în rezidenţa sa de vară. Locuinţa, un mic palat din secolul al XVI-lea, moştenită din tată în fiu, găzduise timp de cinci secole familiile unei dinastii de notari. O casă frumoasă, cu faţada decorată cu fresce. Te simţeai bine, de îndată ce-i păşeai pragul. Casa Guarnieri era loc de întâlnire cu nume mari ale literaturii italiene – Elio Vittorini, Carlo Emilio Gadda, Italo Calvino, poetul Andrea Zanzotto – dar şi cu prieteni printre care şi cei din România.
Ezitam să-l contactez pe Guarnieri, mă temeam de judecata lui severă : intelectual de stânga, membru al partidului comunist italian, avea toate motivele să judece plecarea mea din România comunistă ca o dezertare. A făcut-o el: aflase de venirea mea şi, într-o scrisoare pe care o păstrez şi acum, îmi reproşa tăcerea; voia ştiri recente despre România şi despre prietenii din ţară. Fără să abdice de la crezul lui politic, contempla cu ochi lucid dezastrele din ţările comuniste. Mai mult: invitat să ţină nişte prelegeri la Universitatea din Cracovia – era pe vremea dictaturii militare a lui Jaruselski – fusese impresionat şi vorbea cu admiraţie de mişcarea de rezistenţă a studenţilor polonezi.
Ca universitar, titular al Catedrei de Literatură italiană de la Universitatea din Pisa, Guarnieri înfiinţase din proprie iniţiativă un seminar de limba română, unde ţinea, în mod voluntar, prelegeri. Era sesiunea de examene, la care mi-a propus să asist. A fost şi asta o experienţă inedită. Spre deosebire de tradiţia examenelor de la noi, cu bileţele trase ca la loterie, în care trebuia să reciţi o lecţie învăţată pe de rost, examenul consta într-o discuţie degajată, în care candidatul îşi exprima părerile personale despre lecturile sau temele de cercetare efectuate. Gândirea liberă era în Italia o componentă a educaţiei pe care tinerii o deprindeau încă din copilărie. Diferenţa faţă de sistemul şcolar din România mi se înfăţişa ca o prăpastie.
Scrierile lui Guarnieri, eseuri, pagini de istorie literară şi memorialistică, scot la iveală aceeaşi figură de intelectual generos şi sever, profund implicat în problematica morală şi socială pe care o aborda lucid şi departe de prejudecăţi. Îmi amintesc una dintre nuvele, tradusă şi publicată în „Secolul XX“. Intitulată Funerali di campagna, povestea despre moartea mamei sale, o distinsă persoană aparţinând înaltei burghezii. În rezumat, durerea provocată de tristul eveniment revela totuşi conştientizarea unei rupturi irevocabile cu o societate şi o mentalitate pe care le considera închise şi depăşite. M-a impresionat şi o altă nuvelă intitulată Vita e morte di Giuseppe Greco, relatând decesul, în urma unui accident, al unui prieten apropiat, muncitor comunist. Pe patul de moarte, personajul respingea cu hotărâre vizita unui călugăr confesor care-i dădea târcoale încercând să-i smulgă, în clipa supremă, convertirea la religie. De altfel, unul din volumele lui Guarnieri, publicat chiar în anul morţii, se numeşte semnificativ Senza i conforti della religione (Fără consolările religiei).
În viaţă, ca şi în scrieri, Guarnieri era modelul unei personalităţi egale cu sine, fidelă unor principii impregnate de convingeri umaniste şi de un activism fără răgaz.
În vara lui 1992, am decis cu soţul meu să vizităm pentru câteva zile familia Guarnieri. Plecasem cu maşina şi drumul lung impunea o haltă. La Lausanne, prietena care ne găzduia, ne întreabă: „voi mergeţi la familia Guarnieri? Dar să ştiţi că ziarul „La Repubblica“ a anunţat moartea lui într-un accident!“ Încremeniţi, am sunat la Feltre, unde ni s-a confirmat vestea. Mergând cu bicicleta, modul său de deplasare preferat, încercase să evite o persoană care-i răsărise brusc în cale. Murise aşa cum a trăit : în plină muncă creatoare (avea 72 de ani), scutit de diminuările umilitoare ale senectuţii. Signora Franca, soţia lui, a insistat totuşi să venim.
Un mormânt sobru, fireşte fără cruce, ne-a întâmpinat într-un colţ de cimitir.
O emoţionantă comemorare a lui a avut loc într-un sat din apropiere, într-o sală tixită de lume. Am avut, între altele, o reflecţie amară : mă gândeam cum ar fi fost posibilă o ceremonie similară în… localitatea ţărănească de lângă Bucureşti unde îmi petrec vacanţele ?
Citind scrierile lui Guarnieri, recent editate în trei volume tematice, am constatat locul important acordat de autor experienţei sale din România. Viaţa la Timişoara, unde i se născuse prima din cele trei fiice. Episodul bombardamentelor de la Bucureşti din 1944 care l-au surprins în timpul vizitei la profesoara Nina Façon, în austera ei garsonieră din strada Frumoasă, Refugiul, împreună cu familia, în comuna Berceni de la periferia capitalei.
Memoria lui Guarnieri e celebrată în România cum i se cuvine. O monografie consistentă semnată de Doina Condrea-Derer a apărut la Editura Institutului Cultural în 2009.