Începându-și rubrica Trapez în România literară (nr. 49/1980), care a avut apoi, până în 1989, aproape trei sute de apariții, Geo Bogza explica prin intermediul unui moto alegerea titlului: „Oare cât de mică poate fi latura unui trapez, și cât de mare, latura mare? Poate fi cuprinsă una între două degete și poate ajunge cealaltă de la pământ la cer?“ (toate citatele de mai jos provin din arhiva revistei). Această dorință de asumare a necuprinsului s-a reflectat și în resimțirea acută a unui anumit tip de indeterminare spațială: „Nicăieri unde am fost nu eram de acolo, și nici aici unde mă aflu nu sunt aici“ (nr. 37/1983). Situația aparent paradoxală mă determină să mă întreb unde s-a aflat în fapt autorul Cărții Oltului, mai ales în perioada neagră a comunismului, când trebuia să execute riscante numere ideologice la trapez, fără plasa de protecție întinsă deasupra solului.
Sinceritatea dezarmantă sau, mai curând, autenticitatea comportamentului extravagant, care i-au marcat deopotrivă viața și opera, au făcut din Geo Bogza cel mai interesant scriitor român de avangardă. Dacă întreprindem o analiză a notațiilor, a reflecțiilor și a versurilor care îl transformă pe tânărul (și în înțeles generic) Bogza un „personaj“ de neconfundat al vieții noastre literare interbelice, atunci vom observa că toate acestea se constituie în profesiuni de credință și chiar într-un adevărat program de viață. În ciuda tirajului foarte mic al cărților tipărite și a puținilor cititori de care se putea bucura, aura de vedetă a avangardismului i-a fost conferită lui Geo Bogza de conținutul total în răspăr cu morala comună și de dorința de a epata ceea ce se numea „spiritul burghez“.
Jurnal de sex și Poemul invectivă reprezintă rarități bibliofile încă de la apariție, dar nu din pricina tirajelor mici, după cum mărturisea autorul într-o tabletă (nr. 29/1981): de când scria, nu pusese niciodată pe hârtie adresarea „cititorii mei“. Iar aceasta, întrucât ar fi simțit o mare de rușine. Cu sau fără încercarea acestui sentiment, el și-a avut cititorii fideli, inclusiv în anii când ținea rubrica permanentă din România literară. De o altă mare rușine ar fi fost încercat dacă ar fi făcut o confuzie între posteritate și eternitate: „M-aș fi rușinat de moarte dacă, în vreo clipă a vieții mele, aș fi fost tentat să intru în relație cu ceea ce se cheamă posteritate, dacă aș fi visat, dacă aș fi dorit, dacă mi-aș fi închipuit numele străbătând prin veacuri. Cu eternitatea, da, am intrat de câteva ori în relație. Dar eternitatea este cu totul altceva. Eternitatea înseamnă o cunoaștere a universului, fie și de o clipă, în urma căreia te lepezi – ca șerpii de piele – de identitate și de nume“ (nr. 32/1983).
Această disociere fiind pertinentă, mă întreb care este relația lui Geo Bogza cu posteritatea în cei treizeci de ani scurși de la moarte. Răspunsul depinde și de consecințele avute de pactul semnat cu regimul comunist, în urma căruia el și-a frânt elanurile avangardiste și i s-au estompat amprentele digitale de poet tânăr puse pe exemplarele din Poemul invectivă. Adepții minimalismului sau ai mizerabilismului din generația douămiistă ar fi descoperit în poezia revoltei din anii de tinerețe ai rebelului Bogza un model demn de urmat. Din păcate, nu l-au citit pe Bogza chiar și dacă ar fi făcut-o, modelul lui, judecând după ce au scris până acum, nu-l vor putea depăși.
Revoltei interbelice împotriva clișeelor literare îi urmează, în Anii împotrivirii, o evoluție a poetului spre lirismul de factură justițiară, în discursul de factură civică un loc aparte deținându-l apelul la alegorie și la parabolă. Iar tonului vituperant caracteristic deliteraturizării discursului poetic, în virtutea sincerității și a credinței că literatura înseamnă „viață“, îi ia locul, în scrierea reportericească, tendința de a literaturiza, în tonalitate lirică, realitatea. Însă, din cauza ideologizării discursului, există diferențe de factură atitudinală între poetul insurgent de odinioară și întemeietorul reportajului literar.
În privința identității, poetul considera că între biografia și bibliografia unui scriitor trebuie să fie o strânsă concordanță: „Adică: ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul“ (nr. 44/1981). Exemplar în acest sens i se părea, pe bună dreptate, cazul lui Bacovia: „Așa stă, sărac și umil, dezbrăcat de orice orgoliu, alături de marii poeți, din această țară și din lume. Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port… Pe lângă el, toți suntem – acoperiți de metafore și fireturi – generali în armata lui Baiazid“ (nr. 38/1981). Acoperit de metafore și de fireturi, barochizantul scriitor Bogza a luat calea Academiei R.S.R., deși cândva îi ridiculiza pe „nemuritori“ astfel: „Academicieni! Bărbieriți-vă pe creier!“ Într-un alt loc, parcă l-am auzi pe Rilke dând unul dintre sfaturile sale tânărului poet Franz Kappus: „O lege a profesiunii noastre, cea mai frumoasă și severă dintre toate, vrea să nu scrii un lucru decât dacă simți că, nescriindu-l, ai muri“ (nr. 20/1978). Ar fi murit oare Geo Bogza dacă nu ar fi scris Meridiane sovietice sau, măcar, nu s-ar mai fi simțit om întreg?
„Ca să fii om întreg“ este un imperativ care revenea de mai multe ori în discursul din tablete și a dat chiar acest titlu unei culegeri a lor, din 1984, cu textele publicate în revista „Contemporanul“. De exemplu, la moartea lui Jean-Paul Sartre, într-o tabletă (nr. 17/1980) îl dădea drept exemplu de bună purtare pe filosoful defunct, deoarece refuzase Premiul Nobel pentru Literatură. Potrivit declarațiilor recuzatului, acesta nu a fost un gest făcut dintr-un imens orgoliu, ci pentru ca prin statura de mare filosof să nu devină o instituție. Autorul cărții Ființa și Neantul ar fi vrut să fie pe mai departe el însuși, pentru a-și păstra întreaga libertate de mișcare a ideilor și pentru a putea rămâne tot atât de neîmpăcat cu lumea. Numai că militantul troțkist din Mai 1968, care ajunsese să fie distribuitor ambulant al propriului ziar ce apăra cauza poporului, era neîmpăcat, în primul rând, cu lumea care nu era de acord cu ideologia comunistă (știm cu ce animal i-a comparat pe aceia care erau împotriva acestei orânduiri sociale).
Păstrând proporțiile între genialitate și talentul avut de Bogza, mă întreb dacă mai rămâne valabilă afirmația că „ticăloșia unui artist îi anulează geniul“ (nr. 16/1981). Dar așa vedea filosoful Sartre lucrurile și nu avem ce să spunem: nu este bine să ai în viață mai multe posibilități de alegere, pentru că atunci începi să eziți ca măgarul lui Buridan. După instaurarea comunismului, cel care a scris despre Porțile măreției a avut de ales între a deschide poarta Academiei și a intra în gura de Canal a Bărăganului mult iubit de el. Nu cred să fi ales varianta directivelor venite de la meridiane sovietice din cauza experienței celor două întemnițări, suferite în urma publicării Poemului invectivă. La bătrânețe, el a găsit multe răspunsuri în atracția blagiană spre mirabila sămânță, aducând elogiu bogăției recoltei și boabei de grâu. Atât de mult și-ar fi dorit să scrie un volum cu titlul Cartea grâului, încât tableta Marea („Marea care întotdeauna m-a vindecat de tristețe și de moarte, mie însumi redându-mă./ Marea de grâu“), apărută în nr. 30/1988, este reluată – cu sau fără bună știință – în nr. 27/1982.
Dacă m-am referit la cazul lui Sartre, m-am prevalat de afirmația potrivit căreia „a-ți aduce aminte poate fi, de multe ori, un capriciu al memoriei, dar, câteodată, devine o datorie a conștiinței“ (nr. 36/1977). Cu datoria conștiinței împlinite, „Geo Bogza / Poet achitat / 28 noembre 1932“ (cum își scrisese pe cartea de vizită, după procesul de pornografie) a făcut parte din generația formată dintr-un grup tânăr și temerar care a lăsat în urma lui „lumina unei stranii comete“. Două cărți citite în câte o noapte fiecare – Copii căpitanului Grant și Pivnițele Vaticanului – i-au măsurat calea de la adolescența trecătoare la o alta, ce avea să țină toată viața, în chip generic. „Pururi tânăr“, poetul „achitat“ căuta în poezie doar „esențe de natura și tăria mătrăgunei“, convins fiind, după preceptul lui André Breton, că „La poésie sera convulsive ou ne sera pas“ (nr. 13/1982). Animat de spiritul avangardist, Geo Bogza și-a exprimat un fel de ultimă dorință, înainte cu zece ani de a pleca spre constelația Orion: „Mult mi-ar place ca să închei viața așa cum am început-o: scriind împreună cu șapte, opt prieteni – o, dar ar fi un vis prea frumos – la o revistă tipărită numai în cinci sute de exemplare“ (nr. 27/1984). A fost un vis prea frumos, întrerupt de tăria mătrăgunei comuniste.
Este foarte important că Geo Bogza a semnat în 1989 scrisoarea de susținere a lui Mircea Dinescu, dar nu ar fost lipsit de însemnătate ca la Colocviul Național de Poezie de la Iași, din 1978, el să se fi oprit la recitarea din Poemul invectivă și să nu fi continuat cu Opt judecăți asupra munților Carpați. La memorabilul colocviu, oratorul și-a început discursul spunând că se simte de două ori privilegiat. Primul privilegiu pe care l-a avut a fost că, după ce și-a tipărit pe banii lui primele poezii în reviste și în volume, a primit bani pentru o poezie publicată în „Gazeta literară“ (prin grija partidului, desigur). Al doilea privilegiu l-a constituit statul la închisoare pentru publicarea volumului Poemul invectivă și a recitat apoi una dintre poeziile cu pricina: Poemul marinarilor venerici și al femeii depravate. Aceasta s-a constituit într-o premieră postbelică, deoarece se recita de către autor, pentru prima și pentru ultima dată, un text din sumarul cărții.
Impulsionat la 17 ani de dorința de a deveni marinar, dar și vrând să-i semene lui Rimbaud (așa cum la 70 de ani îl avea drept model pe G. B. Shaw), rebelul poet devenit privilegiat a părăsit în urmă cu trei decenii această lume supusă derivei. Deschizând cartea vieții sale în paginile revistei România literară, el nu credea să-nvețe a se naște vreodată. Aflat mereu în tricou de marinar pe puntea barcazului beat, Geo Bogza a fost convins că drama existenței umane este „de a ne naște fără să primim o explicație și de a muri tot fără să primim o explicație“ (nr. 46/1079). În răspăr cu viața și cu lumea, „deșiratul“ Geo Bogza a rămas un semn de întrebare pus lumii și pentru cei din jur.