Este un fapt cunoscut că de-a lungul timpului numeroase opere literare au făcut obiectul unor procese celebre; astfel, supunându-se procedurilor judiciare, acestea au ajuns în instanțele de judecată și, chiar dacă în forma lor imaterială, au luat loc pe „banca acuzaților“. Desigur, operele literare nu au făcut decât să ia forma și conținutul cu care le-au înzestrat autorii lor, care, în conformitate cu principiul răspunderii solidare, s-au văzut și ei, în multe cazuri, „părți“ citate în proces.
Se confirmă încă o dată că literatura, cu multiplele ei modalități de expresie, ca și scriitorii, cu personalitățile lor atât de diferite, sunt părți ale societății, iscând, nu odată, pasiuni și dezbateri aprinse, controverse și adversități. Apar astfel situații care exced cadrul pur literar, fiind nevoie, pentru stabilirea ordinii juridice și a primatului legii, de prezența avocaților ca profesioniști ai Dreptului, care să apere operele literare și pe autorii lor de acuzele nedrepte și de un oprobriu public nemeritat. Iar când obiectul dosarului îl constituie un proces literar, cine ar putea să-i dezlege mai bine „tainele“ decât un scriitor-avocat. Pledoaria acestuia, născută din interiorul laboratorului de creație literară, în deplină cunoștință de cauză, cum se spune în astfel de situații, s-a constituit, de nenumărate ori, în veritabile autorități de lucru judecat, care au slujit ca argumente întemeiate și în câștigarea unor cauze similare.
Din pleiada scriitorilor-avocați, care au trecut de la masa de scris la bară sau invers, istoria literaturii române a re ținut nume importante, cu perfor manțe notabile în ambele domenii: Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Constantin Stere ( în tripa lor calitate de scriitori-avocați-politicieni), Demostene Botez, Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, Păstorel Teodoreanu, N. Steinhart ( toți practicând avocatura cu intermitențe, mai degrabă ca „anexă“a scrisului, unii chiar aban donând- o ulteriror fără regrete), Ion Valjan, Petre Pandrea (veritabili „maeștri ai barei“, uniți prin destinul de memorialiști și martiri ai închiso rilor comuniste). Desigur, în cazul acelora care au abandonat practicarea Dreptului, se poate spune, cu deplină în dreptățire, că ceea ce a pierdut jus tiția a câștigat literatura. Și invers.
Pentru însemnările de față am ales doi scriitori-avocați care au pledat în două celebre procese literare, unul, B.P. Hasdeu, într-o cauză personală, procesul de presă al nuvelei Duduca Mamuca, celălalt, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, în calitate de apărător al lui Caragiale în procesul „Caion“.
Dacă despre performanțele avocațiale ale lui Delavrancea s-au creat adevărate legende, pledoariile sale fiind, ele însele, veritabile opere literare, impresionante prin elocință și fantezia asociaților, prin cultura umanistă și rigoarea logicei juridice, la Hasdeu, cărturarul prin excelență, dimensiunea de practicant al Dreptului, chiar și cu cele câteva luni ale sale de activitate judecătorească la Cahul, era o necunoscută.
Pledoria lui Hasdeu în apărarea „romanțului“, cum își denumește nuvela Duduca Mamuca, în fața acuzațiilor procurorului „Curții criminale“, are toate atributele unei expuneri de maestru al barei, fiind dincolo de orice îndoială, cunoașterea și invocarea încălcării temeiurilor de drept ale cauzei, de la proceduri la încadrarea juridică și aplicarea sancțiunilor. Hasdeu reușește să-și apere, concomitent, în fața unui „acuzator primejdios și plin de putere“, cu „toată ghibăcia unui bun gladiator“, atât revista Lumina, în care apăruse nuvela, creația sa literară pusă sub acuzare, cât și – sau mai ales – propria onoare. „Respingând cu desăvârșire validitatea destituției“ din învățământ, el are încredere în tăria argumentelor pentru a cere, la rândul său, alături de „absoluția“ acuzațiilor ce i se aduc, „tragerea la răspundere a d-lui procuror pentru neîntemeiata călcare a liniștii unui cetățean“.
Probatoriul pe care Hasdeu îl dezvoltă în apărare este excepțional : celebre opere literare cu „mii de pasajuri analoage și încă mult mai descoperite ce ne întâmpină în literatura veche“, care ar fi putut la fel de bine să fie „osândite“, cum ar fi cele din Cântarea Cântărilor sau din „Francezul Rabelais, Italianul Boccacio, Englezul Shakespeare, Neamțul Goethe“, scriitori care „se recunosc de toată lumea ca modeluri, ca urieși, ca luminile literelor“. Iar pentru a fi și mai convingător, după înșirarea „căpeteniilor literaturii antice și moderne“, Hasdeu „apelează“ și la „fruntașii junei noastre literaturi : Alecsandri, Negruzzi, Eliad, Beldiman, Conachi, din care citează „pasajurile de felul celui incriminat“, trăgând concluzia de o logică imbatabilă – „sau pasajul meu e nevinovat și atunci e vinovată acuzația lui ; sau pasajul e vinovat și atunci sunt vinovați toți autorii noștri cei mai de frunte, prin care se fălește literatura română, fără care ea ar semnăna cu acea irocheză sau otentotă, și cu care bucuros aș împărți, D-lor, în orice împrejurare, și laurul, și culpa!“. Ce-am mai putea adăuga decât că rigoarea juridică și umorul fin își dau mâna în aceste fraze atât de bine„meșteșugite“ literar-juridic. Pe cât de „dezordonat și excesiv“, conform caracterizării lui Nicolae Manolescu, a fost Hasdeu în enciclopedica sa activitate literar-cărturărească, pe atât de organizat și metodic este în apărarea din instanță, erudița sa uriașă fiind convertită într-o argumentație impecabilă pentru a-și demonstra nevinovăția. Pentru că, așa cum tot Nicolae Manolescu spune, „licențiozitatea erotică, cinismul și celelalte trebuie considerate din perspectivă ludică“, Duduca Mamuca fiind o operă literară, și nu un îndreptar practic de morală.
Ar mai fi de completat că există în această nuvelă, incriminată pentru erotism excesiv, „indicii“ despre trecutul de „om al legii“ al lui Hasdeu, prin inserarea în vocabularul unui personaj a unor termeni, precum „drept pozitiv“ sau „litera legilor“.
Despre pledoariile lui Delavrancea s-au creat adevărate mituri, au fost date ca modele de artă a ora toriei, de elocință și eleganță a expu nerii, de împletire a rigorii juridice cu imaginația creatorului literar. Poate că în aceste veritabile discursuri juridico-literare se afla și ceva din evoluția scenică a personajelor din dramaturgia sa, pe care o „transferă“ cu măiestrie și în instanțele de judecată. Cum să nu impresionezi publicul, când până și E. Lovinescu, destul de reținut în aprecieri elogioase, scrie în Epiloguri literare, cartea sa din 1937, următoarele: „Apoi, la urmă, dela miezul nopții și până în zori a vorbit Delavrancea. Nu voi uita niciodată ceasurile acelea. Peste capul meu înfrigurat a trecut ca o limbă de foc elocința pătimașă a marelui orator. Cuvintele zburau învălmășite, icoanele ropoteau, frazele se desfăceau șer pui toare. Dintr-o dată, mi s-a deschis priveliști adânci; graiul românesc mi s-a luminat ca o podoabă pe care nu i-o bănuisem. Ce frumoasă mi s-a părut atunci limba noastră și cât de mare talentul ce poate răstălmăci lucrurile !“.
Într-adevăr, Delavrancea avea știința de a „tălmăci“și „răstălmăci“ legile în cuvinte memorabile, de a le da forma care să servească nu doar dezlegării cazurilor dezbătute în fața instanței, ci și frumuseții limbii în care sunt expuse. Precum în piesele sale de teatru, Delavrancea punea în pledoariile sale, cum spune același Lovinescu, „toată naivitatea vechilor cărți bisericești, toată frumusețea cronicelor bătrâne, toată curățenia și farmecul arhaic al bunei noastre limbi (…)“. Putem adăuga, o veritabilă artă de a topi norma juridică în forme literare.
Supranumit și „Gam betti de România”, De lavran cea nu-și stopa anga jamentele, spre a-și conserva notorie tatea, nici în fața așa-ziselor „cauze pierdute“ din start, obținând, în mod spectaculos, achitări nesperate în pricini penale celebre.
În procesul intentat de Caragiale publicistului Constantin Al. Ionescu, acuzat de calomnie prin presă, întrucât acesta scrisese că drama Năpasta ar fi fost plagiată după opera dramaturgului ungur Kemeny Istvan, Delavrancea, apărător al marelui dramaturg, s-a aflat și pe un „teritoriu“ ce-i convenea de minune, cel literar, oferind un veritabil spectacol juridico-literar, în care „recuzita“ sa oratorică este, așa cum își obișnuise și spectatorii pieselor sale, încărcată „cu mișcări largi, încete, cu psalmodieri de slujbă sfântă, cu solemnitate în cuvânt și în gest, cu praf de cronici peste vorbe“. (E.Lovinescu).
„Fiara cuvântului“, cum îl caracterizase Titu Maiorescu, este în această pledoarie, în fața juraților, de un mare rafinament, împletind figurile de stil cu întrebările retorice, aluziile cu țintirile directe, toate menite să dea amplitudine expunerii și, în același timp, să inducă concluzii de nezdruncinat celor chemați să se pronunțe în cauză ; „nu suntem un popor care ne sărbătorim pungașii“, „gloriile noastre nu se întemeiază pe jaf“, sunt fraze care nu pot lăsa pe nimeni indiferent, cu atât mai mult pe cei ce compun „onorata curte“. Iată de ce putem spune, cu deplină îndreptățire, că pledoariile lui Delavrancea nu erau diferite de conferințele sale de la Ateneu.
Iată de ce, și Hasdeu, și Delavrancea, ilustrându-se și ca iluștri avocați, ne fac să ne întrebăm cu nedisimulată nostalgie, asemenea poetului francez, schimbând doar „obiectul în cauză“ : unde-s pledoariile de altădată?