Din viața ca vis, după suferință, războaie și alte calamități interioare, individul se trezește într-o zonă de adevăr, unde moartea însăși – zice Camus în introducerea la Fața și reversul – este „o tăcere fericită“. Cum poate deveni moartea o tăcere fericită? Varujan Vosganian răspunde prin opt ficțiuni în Povestiri despre oameni obișnuiți, restabilind un adevăr pentru fiecare nucleu narativ. Textele au în comun denunțarea agenților deformatori din contemporaneitate. Vorba lui Nichita: „de la eu la eu/ distanța e acoperită de moarte“. Așa și eroii lui Vosganian: traversează destinele sau hărțile cu sentimentul că epidemia, reală sau exagerată, le trezește instincte și euforii încremenite (Crucea Sudului), coșmarul pierderii copilului reactivează paternitatea (Ia-mă nene!), secretele libertății din iubire acroșează alte sensuri morții și trecutului (Cireșica), bovarismele sabotează destinele (Tanti), cyberspațiul găzduiește defulările (Martiriul lui Sebastian) sau accidentează absurd realul (Demascarea), bătrânii slujesc boala cu etica nealterată (Unchiul Turi), iar miturile sunt reinterpretate tragic de expați (Vâscul).
Suntem și nu prea în spirala lumilor din Jocul celor o sută de frunze (2013); persistă interogația tragică, perfidia socială și cruzimea (chiar din iubire), nu și mecanica misterului. Morala, la vedere sau ascunsă în straturi de semnificații, acționează resurse uitate din purgatoriul actualității. În Povestiri, Vosganian construiește migălos armonizarea tematică și simbolică. La suprafața textelor, citim povești despre crize: epidemică, morală, etică, sentimentală, virtuală etc. Succesiunea sau dispunerea lor pregătesc temele subtile din narațiuni, îndatorate marilor dezbateri: triada boală-iubire-moarte ia prim-planul, laolaltă cu muzica și arta, cele din urmă fuzionând convingător. În fine, al treilea strat, al livrescului, pune structurile în mișcare. Narațiunile au adeseori ritmuri muzicale, construcțiile seamănă cu sonate ori simfonii în surdină, însă literaturizarea revendică gradul superior de semnificație.
Cititorul atent remarcă versatilitatea cu care Vosganian îi adaptează pe Orfeu-Euridice, Narcis-Narcisa, Maestrul/Diavolul-Margarita, Vânătorul-Licorna, alături de mituri bovarice și biblice, toate clarificând cititorul cu ceea ce odată era smulgerea fenomenului din moarte și trecerea lui în viață. Și invers. Colecția de fenomene din Povestirile lui V. Vosganian alcătuiesc un Decameron melancolic, în care respiră lupta cu boala și îngerul, singurătatea și chipurile ei din oglindă, extensiile morții și tăcerii.
Să le urmărim pe rând: în carantina pandemică, Costi se îndrăgostește de Svetlana, iar Eva e Tania, sora infirmă a Evei dintâi, totodată versiunea ideală pentru așteptare – marea temă din Povestiri. Din infernul pandemic, infirmierul Costi o salvează pe Tania, dar cu gândul la experiența adamică, neîmplinită (Crucea Sudului). Orfanul Celestin Lepădatu (Ia-mă nene!) este acceptat de „tiristul“ Pintea Gheorghe să-i fie însoțitor și fiu, înlocuind coșmarul cu speranța. Neputincios în fața pasiunii pentru Livia, IT-istul Sebastian se răzbună în realitatea virtuală, ca un dr. Jeckyll (Martiriul lui Sebastian). Un martiriu concret trăiește Vladimir alături de soția-pacientă, Evelina, alt cuplu mitic (Unchiul Turi); suferindă de Alzheimer, ea trebuie să (se) povestească despre lumea manierată de altădată; în realitatea zilei, Vladimir se străduiește să supraviețuiască, inclusiv trădărilor lui Demostene, nepotul crescut chiar de ei. Un infern comic e relația lui Oni cu Nicoleta, însă autoritara parteneră nu poate fi părăsită ușor, iar fără masca pandemică, în hipnoza generalizată, evenimentele se rostogolesc în comic și absurd, rezultând o satiră memorabilă (Demascarea). Extinsă, Tanti arată excelenta psihologie feminină pe care Vosganian știe s-o construiască, de astă dată și pe spații largi. Narcisa așteaptă o iubire stinsă, dar îl seduce pe Relu, un tânăr livrator de pizza, pe care-l salvează din infernul narcoticelor pentru a-l condamna, fără să vrea; în egală măsură, Narcis al ei este fratele autist, Beniamin, un altfel de „doctor-pasăre“ al epidemiei, îndrăgostit de modelul dintr-un tablou, Ioana. Cu singurătățile la vedere, narațiunea arată pacienții așteptării, primordialitatea ei, mai apoi psihologiile melodramatice din istorii ce distrug prezentul și debranșează eroii de la existența pe pilot automat. În Vâscul, Matei-Anghel o caută pe Euridice (Margareta) în infernul european al traficului de carne vie; răzbunarea lui nu e aprobată de Marcu, alt întors, doar că din infernul afgan; mitul mioritic se prelungește evanghelic în parabole sacrificiale. În fine, Cireșica e și cea mai reușită: cenzura intimităților din cuplul Simion-Melania încetează odată cu descoperirea dovezilor din tinerețea soției. Doliul fostului profesor limpezește trecutul și ritualul tăcerilor, spectacolul – întretăiat suprarealist, beckettian – indică șansa eliberării comune. Un poem al singurătății în doi.
Dinamice și euristice, plastice și moralizatoare, bune de adaptat cinematografic, scurt-metrajele din Povestiri se puteau numi „Crisalidele“: doar că aventura ieșirii din cocon e condamnată la singurătatea comună. V. Vosganian a creat adevărate tablouri negre: multe, dacă nu toate, memorabile.