Sînt la Paris. Nu am apucat să ne mai vedem. Deși plănuise asta pentru luni, la spital. Nu m-am gîndit la așa ceva. Despărțirea nu părea să ne dea tîrcoale. Puțin obosit, mi-a spus la telefon că am ceva din vocea lui Radu. Radu PENCIULESCU. O fărîma de gheață s-a strecurat în minte. De sîmbătă, drumurile cu sens pe aici s-au suspendat. Am încremenit. Sînt un robot. Dar și robotului i se termină bateriile. Zeci și zeci de amintiri, zeci și zeci. Din aproape treizeci de ani de prietenie. Profesională, mai întii, și foarte repede Prietenie. Îmi este imposibil să scriu acum. Sînt doar trei zile de cînd… vorbesc puțin. Aproape nu mă mai aud. Dar văd, în mii de culori, Prietenia noastră. Ca un carusel fabulos al vieții. Viața asta ca un spectacol. BIŢĂ BANU a lăsat cortina. Prin ochiurile din ea privesc spre dincolo. Spre Drumul lui. Și intersecția noastră. Și am să împărtășesc ceva din el în numărul viitor.
Am găsit un text care, acum, mi se pare că are altă perspectivă.
Să te odihnești, Dragul meu Prieten!…
Acum mulți ani, pe la mijlocul lui septembrie cel frumos și blînd, am văzut la Teatrul Național din Cluj spectacolul Uitarea, pus în scenă de Mihai Măniuțiu după un „eseu în fărîme“ semnat de George Banu. Una dintre confesiunile care m-au mișcat profund, atît ca scriitură, cît și ca imagine teatrală. Mi s-a părut că George Banu dă, calm, cortina la o parte și permite accesul în intimitatea ființei, în laboratorul esențial al minții, în mecanismul unui anumit tip de observație, de emoție. Că în culisele gîndirii îți este îngăduit să întîlnești revelații și obsesii, tristeți și mîngîieri, gesturi, personaje, detalii, comentariile punctuale ale unor scriitori sau oameni de teatru care se învîrtesc și în caruselul orizonturilor proprii. Protagonist devine, așadar, cel ce analizează și contemplă, cel ce trăiește ce se petrece pe scenele lumii. De aceea, ideea lui Mihai Măniuțiu de a amplasa spectatorii chiar pe scenă, cu fața la sală, mi s-a părut una dintre cheile majore ale montării sale. În fața noastră, o lume de mirese. Relația ideală de comunicare între actor și spectator. „În realitate“, spune George Banu, „mireasa timpului este uitarea, iar memoria, logodnica acestuia – asta dacă mai percepem încă mariajul ca experiență a duratei“. Miresele își flutură voalurile. Și se ridică pe acoperișurile lumii.
Drumul spre confesiune a continuat. După Uitarea de la Cluj a venit Odihna de la Tîrgo viște.Și va sosi, cîndva, Noaptea. Un triptic existențial. Un triptic teatral. Trei ipostaze ale mărturisilor unor creatori. Trei forme de letopiseț. Trei legături tandre de prietenie. Mi se pare că prologol pentru ceea ce este Odihna se găsește printre fărîmele eseului Uitarea: „Pe vremuri, a fi în va canță însemna, ca și în cazul protagonistului piesei lui Mihail Sebastian, dorința de uitare – odihna era uitare. Uitare temporară. Întrerupere deliberată.“ Acum, „odihna ESTE uitare și… uitare de sine! Să te odihnești de tine însuți“. Să te des-prinzi de prezent, să îl pui în paranteză, să uiți imediatul. Condițiile odihnei. Ea este posibilă prin îndepărtare. Dar îndepărtarea de imediat, de concret, de neliniștea lui nu este altceva decît o călătorie în amintiri, în ceea ce te alcătuiește, în ceea ce definește raportul adînc cu sinele. Departe de zgomotul oamenilor se aude zgomotul omului. Se aud vocile ființei pe care o porți cu tine fără să știi întotdeauna ce duci, pe cine duci și încotro. Ce încărcătură emoțională. Ce a sedimentat și repetă, semnificativ, subconștientul. Odihna poate să fie refugiul. Puntea suspendată între „înainte“ și „înapoi“. Intervalul în care tai legăturile cu imediatul și navighezi către tine însuți. Îndepărtarea de mal aduce cu sine estomparea rumorilor de zi cu zi, a bruiajului care amînă regăsirea. „A te odihni înseamnă a merge la întîlnirea cu tine însuți.“ Eseurile acestea ale lui George Banu mi se par mai dramatice, mai intransigente cumva, ca niște verdicte. Mi se par mai punctual aparținînd unei ființe pentru care teatrul și scrisul, „văzutul și scrisul“ sînt coordonatele eului. Sînt axele inițerii către rațional și irațional, către „celălalt“ și către tine, către exterior și interior. Acolo este diurnul și nocturnul. Acolo este viața însăși. Cu imaginile ei, ale teatrului, cu obsesii, cu chinul și sublimul ce îl alcătuiesc pe protagonist. Referirea la teatru este una dominantă. Decisivă, aș zice. Și dureroasă. Des-prinderea de realitate nu este altceva decît alunecarea către propria poveste. Umbrele capătă consistență. Poți să întinzi mîna și să le atingi. Ies din tine și îți populează ochii. „Cum să fac să nu mă rătăcesc?“ se întreabă, repetitiv, autorul. Aruncînd ancore în memoria selectivă. Fantoma lui Cehov, proiecții din Adunarea păsărilor a lui Brook, o machetă-simbol pentru Wielopole, Wielopole a lui Tadeusz Kantor. Și vocea lui Marian Râlea. Și dansul tandru al Vavei Ștefănescu, liantul absolut ce sudează uitarea, odihna, noaptea. Un mod de a traversa lumea. Al lui George Banu. Tălmăcit vizual de Mihai Măniuțiu. O reconstituire emoțională a unui fel de a vedea, de a scrie și de a înțelege teatrul. Oglinda unor creatori de teatru. În care aburii suferinței creează un sfumato pentru lumea ficțiu nilor. Umbrele felliniene cutreieră scena în voie. Mașina de bătut bate singură. Mecanismul machetei funcționează nestingherit de nimeni. „Să te odihnești de tine însuți.“ Odihna foetusului. Să te scufunzi în apa placentară. Protecție. Regăsire… „odihna, ca o tăcere intensă…tăcere de început sau de sfîrșit de lume…“ Naștere și abis. „Cum să te arunci în odihnă fără să te îneci“…
Sursa misterului se află în ce este dincolo, în eul profund, deteriorat de angoase fel de fel. Amintirile chinuie? Nu cînd este vorba despre Brook. Sau despre Kantor. Sau despre Cehov. Dar măștile? Masca de teatru, măștile pe care ni le așezăm, mereu, pe chip, suprapuse, dintr-un reflex al politeții tot mai istovitor. Se topesc unele în altele. Logodnica timpului este memoria. Odihna este însoțirea cu aceasta. Cununia face pasul către uitare.
„Kantor îmi spunea că, odată cu bătrînețea, voi părăsi autostrada avangardei pentru a păși pe cărarea care duce spre cimitir. Cel care hotărăște să se odihnească ar putea spune că a coborît din trenul de mare viteză pentru a continua drumul pe jos.“ George Banu
…odihna, ca o tăcere intensă… tăcere de început sau de sfîrșit de lume…