Horst Samson s-a născut în 1954 – pe când familia sa fusese deportată în Bărăgan în cătunul Salcâmi, construit din nimic de harnicii șvabi bănățeni. După doi ani, familia s-a putut reîntoarce în satul natal Teremia Mică, numit de când lumea Albertflor de către șvabi. A funcționat scurt timp ca profesor la Buziaș, după care a fost jurnalist la „Neue Banater Zeitung“ și „Neue Literatur“. În 1981 primește Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie. În 1987, amenințat cu moartea de Securitate, Samson a fost nevoit să emigreze în Republica Federală Germania cu întreaga sa familie, unde a făcut carieră în jurnalism. A publicat peste zece volume de poezie. În Germania a primit mai multe premii pentru poezie, printre care Premiul Gerhard Bayer al Societății Literare din Hessen. Poemul de mare respirație intitulat La Victoire (Victoria) a apărut în Germania în anul 2000. Criticul literar Peter Motzan caracteriza această operă poetică a lui Samson astfel: „La Victoire este o contribuție semnificativă a unuia dintre autorii români de limbă germană, care și-au descris într-un mod impresionant existența lor în România întunecată și rece a anilor optzeci ai secolului trecut.“ Un poem al cinismului, suferinței și umilinței îndurate în perioada comunistă, dar totodată un poem cu o înaltă încărcătură poetică, pe care vă invităm, chiar fragmentar, s-o descoperiți.
These fragments I have shored against my ruins.
T.S. Eliot. The Waste Land
SĂ-ȚI ASUMI culoarea
În numele mărului eu ne declar
Vinovați. Îl apreciem prea puțin.
El ne-a scos însă din grădina
Ceasurilor reglate etern la aceeași oră,
Ar spune Schiller. Nu știm cum ni s-a
Întâmplat, numai că suntem mereu
Ușor de ademenit. N-am înțeles însă
Nimic. Și toate și-au urmat calea.
I.
À la fin tu est las de ce monde ancien.
Apollinaire
ZILELE ÎN aceste longitudini și latitudini
sunt trase pe linie moartă. Trăim
îngropați în țara nelăudată. Și zidurile ei
Mi se păreau de fier. Curge timpul
Din trup, curge prin
Creștet. Chiar îndărătul satului
Se-nalță din câmp turnuri de
supraveghere,
Soldați și garduri de sârmă ghimpată
ne despart
De peisaje,
Pe care ni le-nchipuim. Și-n fiece
dimineață
Ogorul este plin de urme ale
Gândurilor, care noaptea în secret
Trec granița.
CÂTEODATĂ SARE o moleculă din tren,
Lasă-n urmă o propoziție neterminată, lasă-n urmă
Lătrat de câine, zgomote de kalașnikovuri. E război,
E cimitir, întreabă cei rămași și se prăbușesc
În tăcere în fața unui
Coșciug. Și este oare luna o trădătoare,
Părtașă, a cărei lumină luminează pentru
Gloanțele puștii? În unii ochi strălucește altfel
Țara, o împărăție, spun ei, și drumul
într-acolo. Greșit
plasată prin turnuri și foc de tobe.
Prin trupuri
Plutesc vise – frunze
Maronii, rudele noastre.
CEL CARE locuia aici odinioară, ți-aduci
aminte,
a fost împușcat
Și a putrezit. Pisicile hoinăresc
primprejurul casei,
Câinii fără stăpân, șobolanii șuieră
În ruine. Împușcături trosnesc
Noapte de noapte – înmulțesc
Morții. Pentru toți dinții câinilor-lup
Dresați e de treabă. Ce-o să
Se-ntâmple după aia, întreabă cârciumarul
Oamenii din crâșmă în tip ce clătește
Paharele. După – atunci, ah!
Când este după,
Întreabă unul și-nșfacă paharul cu țuică,
Căci a bătut ora, când Socrate
Bea. Zeii falși se agită,
Spune bărbatul, care poartă cu el o carte.
Închiși în paradisuri închipuite
Suntem, ni se ia
Piuitul, ni se închid ochii
Pentru soare, care tronează puternic peste
Fiecare secol, soarele lui Homer,
despre care Schiller spunea:
„Uite, ne zâmbește și nouă!”
DIN CÂND în când moartea își face
Inventarul. Numără capetele, numără
Și iar numără visele, care se rănesc visând
În visare, visează minunat
Dis-de-dimineață rana.
Pe-acest țărm prăfuit, spune cârciumarul,
O să eșueze într-o bună zi o navă
Cu un catarg scârțâind
Plină de marinari,
Ce o să piară.
Ne ia cu ea. Și dacă-ntr-o bună zi o
Să ne-ntoarcem, nu ne mai recunoaște aici
Nici măcar un câine.
TATĂL NOSTRU care ne vezi vâslind
cu rădăcinile,
Suntem ai Tăi, și a Ta e împărăția,
De care vorbim. Auzi gânguritul
Ridicându-se spre Tine, ceea ce nu
s-a pierdut
În noi, e setea. Venim Tată
Din țărână venim la Tine. Se învârt
Roți de foc, și piatra, și foamea, și ruginesc
Vârfurile zilei în pământul roșu
Precum carnea – o navă, ce se-nclină-ncet
într-o parte,
Noi vâslim însă, Tată, și cum mai vâslim…
Prezentare și traducere de Peter Sragher