HEATHER MORRIS s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Și-a început studiile universitare la Canterbury University din Christchurch, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia, le-a finalizat la Monash University, în 1991. În 1996 s-a înscris la un curs pentru scenariști profesioniști la Australian College of Journalism. A urmat apoi mai multe workshopuri și seminare de scenaristică, atât în Australia, cât și în SUA. În 2003 l-a cunoscut pe Lale Sokolov, și prima formă a poveștii lui s-a constituit într-un scenariu cu care Heather Morris a câștigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succesul avut și de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiției, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, Tatuatorul de la Auschwitz (The Tattooist of Auschwitz; Humanitas Fiction, 2018, 2019, 2022) cunoaște un mare succes internațional, fiind publicat în peste 50 de țări și vândut în peste 7 500 000 de exemplare în întreaga lume. I s-au acordat numeroase premii, printre care: Premiul pentru cel mai bun roman istoric din 2018 (Polonia), Prémio Livro do Ano Bertrand 2018 (Portugalia), Wordery Book of the Year 2018, Nielsen Gold Bestseller Award 2019 și Specsavers Book of the Year 2019 (Marea Britanie), Eason’s Book of the Year 2018 (Irlanda), Small Publi shers’ Adult Book of the Year 2018 (Australia) și Apple Book of the Year 2018 (SUA). Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare și pregătește un serial TV. Apărut în octombrie 2019, al doilea roman semnat de Heather Morris, Călătoria Cilkăi (Cilka’s Journey; Humanitas Fiction, 2020), urmărește destinul unuia dintre cele mai puternice personaje din Tatuatorul de la Auschwitz și a fost publicat în peste 40 de țări. Apărută în 2020, Povești despre speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi (Stories of Hope. Finding Inspiration in Everyday Lives; Humanitas Fiction, 2021) este prima carte de nonficțiune a lui Heather Morris, devenită și ea bestseller internațional. Cel de-al treilea roman al său, Trei surori (Three Sisters; Humanitas Fiction, 2022), lansat în octombrie 2021, care are de asemenea la bază fapte reale, este în curs de publicare în peste 30 de țări și se află deja în topurile de vânzări din Australia, Marea Britanie, Belgia și Polonia.
Trei surori – al treila roman publicat de Heather Morris (toate trei la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“, traducere de Luana Schidu) – stă la baza dialogului din România literar\ cu una dintre scriitoarele cele mai în vogă din întreaga lume în acest moment. Reamintim cititorilor noștri că primele două romane ale scriitoarei neozeelandeze au făcut obiectul unui precedent interviu în RL nr. 41/2020. În 27 ianuarie, în fiecare an, este marcată în întreaga lume Ziua Internațională de comemorare a Holocaustului.
Cristian Pătrășconiu: Ați imaginat și ați scris povestea celor trei surori, a tatuatorului de la Auschwitz și a Cilkăi. Ce fel de povești sunt acestea? În ciuda dramelor teribile, cum mai poate fi vorba de speranță în aceste povești?
Heather Morris: Pentru că este vorba de persoane reale cu care am petrecut ceva timp, în afară de cazul Cilkăi. Am fost prezentă în viața lui Lale (tatuatorul de la Auschwitz – n.m., CP) timp de trei ani, până cu două ore înaintea morții lui. Mi-a împărtășit această mărturie incredibilă. Spunând poveștile lui Lale, a Cilkăi și acum, a celor trei surori – care mi-au fost relatate și confirmate și de alți supraviețuitori – cred că am reușit de fapt să spun și povestea lor, a tuturor celor care au fost acolo, astfel încât destinul unei persoane a ajuns să reprezinte destinul a milioane altele.
Cum poți găsi, păstra și construi speranța în mijlocul iadului? Gulagul și lagărele naziste sunt deopotrivă imagini ale infernului.
Sigur că nu a fost ușor. A fost nevoie să găsească ceva de care se puteau ancora. Lale spera că poate avea o viață alături de Gita, fata pe care o ținut-o de braț, în timp ce îi tatua numărul din lagăr, fata îmbrăcată în roșu care a fost rasă în cap. El a știut atunci – și mi-a povestit mie, aproape 70 de ani mai târziu – că din acea clipă nu va putea iubi pe nimeni altcineva, din momentul în care a văzut-o. Așa că, da, și-a construit speranța, speranța unei vieți alături de femeia iubită. În cazul Cilkăi, situația a fost diferită – știu asta, deoarece am reușit să vorbesc cu prietenii și vecinii ei – ea s-a agățat de speranță, deoarece trebuia să se întoarcă în Slovacia, să vadă dacă supraviețuise cineva din familia ei, ceea ce, din păcate nu s-a întâmplat. În cazul celor trei surori – ele au fost separate, deși i-au promis tatălui lor că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Cele două care au fost la Auschwitz-Birkenau din aprilie 1942 până în octombrie 1944 și nu puteau decât să spere că vor ieși de acolo și că o vor găsi pe sora lor. În ceea ce o privește pe Magda, ea s-a întors în Slovacia fără să știe timp de doi ani și jumătate unde sunt surorile ei, dar având credința că trebuie să le găsească. Cred că asta se întâmplă cu toate situațiile din viață, nu? Mereu există ceva de care îți poți agăța speranța chiar și în cele mai negre timpuri. Revenind la zilele noastre, timp de douăzeci de ani am lucrat la departamentul de asistență socială din cadrul unui mare spital din țara mea, din Australia. În fiecare zi am auzit rostindu-se de nenumărate ori acest cuvânt: speranță. Sper ca tatăl meu să reziste și ca să mă conducă la altar peste 3 luni deoarece mă căsătoresc! Sper ca mama să trăiască să își vadă primul strănepot! Toate aceste situații aveau legătură cu ceva tragic sau traumatic, dar toți aveau nevoie să se agațe de speranță. Și reușeau. Și reușeau!
Credeți că se poate face dreptate prin intermediul literaturii?
Nu știu dacă se poate face dreptate; în orice caz, nu pentru acești oameni despre care am scris eu. Pentru ei nu există dreptate. Am întâlnit mulți supraviețuitori ai Holocaustului. În cazul unora dintre ei, așa cum sunt Lale și cele trei surori, au putut avea ulterior o viață bună, chiar dacă nu au uitat niciodată ce s-a întâmplat. Au putut să-și construiască familii, au putut să-și educe copiii, nepoții și strănepoții. Lale mi-a mărturisit că a avut o viață bună. Din păcate sunt mulți alți supraviețuitori ai Holocaustului care nu au dus o viață bună și nu au putut trece niciodată peste acea perioadă și nu au reușit să fie fericiți.
Lale, Cilka, Cibi, Livi, Magda – au o viață diferită datorită literaturii? Este această viață și mai lungă, mult mai lungă decât o viață obișnuită?
Cu siguranță! Lordul Jeffrey Archer, un scriitor britanic, a citit una dintre cărțile mele și a scris editorului meu că această carte va fi citită și peste un secol. Lecțiile învățate de Lale și de fete nu își vor pierde valabilitatea, vor rămâne mereu importante, vor avea un viitor lung. Din păcate însă, continuăm să repetăm aceste atrocități îngrozitoare!
Întâlnirea cu Livi – una dintre cele „3 surori“ – este cea care v-a determinat să scrieți acest roman, Trei surori. Cum s-a întâmplat de fapt?
Povestea acestei întâlniri este deosebită! Ador că am povești minunate în spatele poveștilor pe care le scriu în cărțile mele! Eram în Africa de Sud, într-un turneu de promovare, când am primit un e-mail. Era de la cineva care trăiește în Canada și care cumpărase Tatuatorul de la Auschwitz din aeroportul din Toronto, pe când se pregătea să zboare spre Tel Aviv, ca să-și vadă mama. A citit cartea în avion. Apoi a doua zi, i-a lăsat-o mamei. Ea a văzut coperta cu fundal negru, aceeași pe care o avem și în Australia, cu cele două brațe, de la cot în jos, cu numerele Gitei și ale lui Lale, clar vizibile. După ce a văzut coperta, i-a spus fiului că este vorba cu siguranță despre Lale și Gita. Când el și-a exprimat mirarea, i-a arătat numărul de pe propriul braț, la doar 3 unități distanță de numărul Gitei, fosta ei colegă de școală, cu care ajunsese în același tren, împreună cu Cibi [sora lui Livi] la Auschwitz, apoi au locuit împreună în blocul 21, în lagăr. I-am răspuns imediat la email și după patru zile, în loc să mă întorc acasă în Australia, am zburat de la Johannesburg direct la Tel Aviv, ca să mă întâlnesc cu Livi și Magda și cu familia lui Cibi, pe care nu am apucat să o cunosc.
Aceste povești ale supra viețui torilor Holocaustului pot fi văzute ca o luptă cu tim pul, cu uitarea, altfel spus – ca o luptă pentru me morie?
Da, este minunat atunci când memoria și istoria merg în același ritm. După aceea se despart și nu mai poți verifica ceea ce ți s-a spus. Dar iată cum stau lucrurile: eu nu spun povestea Holocaustului, ci povești din timpul Holocaustului. Spun povestea lui Lale, pe cea a celor trei surori și aduc astfel un omagiu memoriei lor, care va fi mereu diferită de cele ale celorlalți. Iată o problemă legată de memorie și de cum lucrezi cu memoria: Livi și Cibi avea 15 și, respectiv, 19 ani, când au ajuns la Auschwitz. Ele și-au scris memoriile și au făcut înregistrări video cu ajutorul Fundației SHOAH deținută de Steven Spielberg, acum vreo 25-30 de ani. Ambele au descris același eveniment îngrozitor care le-a afectat teribil, dar în mod diferit. Le-am întrebat cum se face că descriau același lucru în mod diferit, le-am întrebat în ce consta diferența. Livi mi-a spus că trebuia să mă ghidez după mărturia lui Cibi. M-am gândit destulă vreme la asta, până să iau o decizie. M-am tot gândit cum aceste tinere femei – erau doar niște copile în definitiv! – putuseră să asiste la același lucru și să aibă amintiri diferite. Am ajuns la concluzia că maturitatea și educația au constituit diferența în privința felului în care își reaminteau cele două: o fată de 15 ani a cărei educație se terminase la 13 ani avea o percepție diferită a lucrurilor față de una de 19 ani, care fusese educată până la vârsta de 17 ani.
Pe cine au învins cele trei surori prin faptul că au supraviețuit?
Pe Hitler. El a pierdut! Ele vorbesc adesea despre cum trăiesc în aceste timpuri; spre deosebire de el, care nu mai e în viață. De curând, anul trecut de fapt, am fost în Israel și am petrecut o săptămână minunată alături de Livi și de Magda și de familiile lor. Iar acum trăiesc niște momente de doliu. Din păcate, Magda a murit anul trecut. La vârsta de 98 de ani, am pierdut a doua soră din cele trei. Îmi pare foarte rău, sunt tristă din cauza acestui lucru, dar mă bucur că a ajuns la o vârstă onorabilă și că am reușit să petrecem împreună aceste momente prețioase, în urmă cu câteva săptămâni. Există o întâmplare, apare și la sfârșitul cărții, datorată fiului Liviei. Cibi și Livia s-au întors la Auschwitz, cu copiii lor adulți. Urmau să plece de acolo spre altă localitate din Polonia. Livi, care era cu fiica, fiul și soțul ei – un supraviețuitor și el al Holocaustului – era obosită. După plecare, au văzut pe drumul spre Cracovia un hotel cu o clădire mare, ca un conac. Fiul și fiica ei au intrat să întrebe dacă mai sunt camere libere, pentru că părinții lor erau obosiți și aveau nevoie de o oprire. Li s-a răspuns că da, aveau camere libere, însă au fost întrebați dacă veneau de la Auschwitz. După ce au răspuns afirmativ spunându-le că părinții fuseseră deportați acolo, proprietarul hotelului le-a zis că e posibil să nu își dorească să rămână peste noapte acolo, deoarece acolo își petreceau sfârșiturile de săptămână demnitarii de rang înalt SS, începând din 1941 și până la sfârșitul războiului. Fiul și fiica au asumat că vor înnopta în altă parte. Au intrat în mașină și le-au spus și părinților: Nu putem sta aici, chiar unde veneau cei de la SS! Dar Livi a deschis ușa, a coborât din mașină și a spus: Eu sunt aici spre deosebire de ei, așa că aici vom sta!
Minunată această povestire, este foarte emoționantă! Ce fel de super-putere au avut cele trei surori, pentru a supraviețui uneia dintre cele mai întunecate experiențe din istoria omenirii? De unde le venea această putere atât de specială?
Mi-au mai spus și îmi spun și acum – după 70 de ani –, că și-au tras puterea din amintirea acelei după-amiezi în care, stând în grădină împreună cu tatăl lor, i-au promis acestuia că nu se vor despărți niciodată și că vor avea mereu grijă una de cealaltă – și până recent, când încă una din cele trei surori a părăsit această lume– își aminteau cum în toți acești ani și-au spus una alteia: i-am promis tatei! Această promisiune le-a ajutat să depășească nu doar Holocaustul, ci și un alt moment dificil, atunci când s-au întors în Slovacia din lagăr și au fost tratate în continuare ca cetățeni de „mâna a doua“ de propria lor țară. Atunci două dintre surori au emigrat în Israel, iar a treia le-a urmat de îndată ce a putut. Și-au petrecut toată viața una în vecinătatea celeilalte, la numai câțiva kilometri depărtare una de cealaltă. Fiecare soră a avut câte doi copii: Cibi doi băieți, Magda două fete, Livia o fată și un băiat. Acești șase verișori și verișoare și-au considerat mătușile ca mame. Au fost întotdeauna foarte apropiați și uniți. Aceasta este izbânda lor, acesta este secretul supraviețuirii lor, moștenirea transmisă mai departe din generație în generație!
În povestea extraordinară descrisă în cartea dumneavoastră regăsim și elemente despre relația personajelor cu divinitatea. Există acolo o seamă de provocări majore în ceea ce privește religia…
Da, este un aspect foarte interesant, însă nu doresc să insist prea mult asupra legăturii dintre personaje și credințele lor religioase. Lale nu și-a regăsit niciodată credința. Soția lui însă, Gita, a reușit. Și ea a supraviețuit lagărului, s-au căsătorit, și după 20 de ani, au fost binecuvântați cu un copil. În tot acest timp, Gita și-a păstrat credința. Lale și-a asumat însă să fie un soț evreu bun și un tată evreu bun. Cele trei fete însă nu și-au mai recăpătat niciodată credința. Acesta este adevărul! Știu că și soțul lui Cibi și-a găsit-o, iar ea a acceptat lucrul acesta în relația lor, însă celelalte fete – nu! Voiau să fi fost considerate ca evreice slovace. Obișnuiau să spună: Eram slovace și știți bine cum s-au comportat cu noi! Până la urmă, mai contează dacă ești evreu sau creștin sau de altă confesiune? Eram slovace – și uite cum ne-au tratat!
Ați publicat deja câteva romane care conțin istorii personale ce v-au fost relatate, sunt binecunoscute! Aceste povești vă caută? Cum vă alegeți subiectele?
Este o întrebare foarte bună! Am avut norocul, privilegiul de a fi contactată de o mulțime de oameni din toată lumea, fie în mod direct, fie prin intermediul editorilor mei, oameni care ne-au împărtășit povești incredibile: toate, merită să fie spuse mai departe! După cum se poate vedea, căci nimeni nu întinerește!, mai am la dispoziție câțiva ani pe care să-i pot dedica scrierii acestor povești. Unele dintre ele au fost încredințate de editorii mei altor persoane. În ceea ce mă privește, cred că este vorba de ceva care mă atrage în mod special, așa cum s-a întâmplat cu povestea celor trei surori. Nu îmi propusesem să scriu o altă poveste din timpurile Holocaustului, din contră, voiam să las în spate acest subiect. Însă odată ce stai de vorbă cu aceste familii, te simți captivat! Surorile nu mi-au cerut să vin în Israel ca să le relatez povestea, și-au dorit, pur și simplu, să mă cunoască! Odată ce am ajuns acolo și le-am ascultat, în acel moment le-am încurajat să caute pe cineva care să spună mai departe povestea celor trei surori. M-au îndemnat atunci să vizitez pentru o zi Ierusalimul, iar când m-am întors, mi-au mărturisit că își doresc ca acest lucru să se întâmple și, în prezența întregii familii reunite, m-au întrebat dacă nu cumva mi-aș dori ca eu să fiu aceea persoană. Așa că da, mă simt atât de onorată să pot spune toate aceste povești, atât de diferite, dar cu un numitor comun – puterea rezilienței, a luptei în perioade întunecate, malefice, mai degrabă decât ideea supraviețuirii Holocaustului.
Au fost cele trei surori, pur și simplu… norocoase?
Fiecare supraviețuitor, fără excepție, își asumă că a fost norocos! Este primul lucru pe care îl spun! Lale spunea oricui îl întreba cum a supraviețuit, că a fost norocos, deoarece norocul trebuia să joace un rol major de îndată ce persoana în cauză ajungea în acel loc malefic. Norocul pășea înainte ca o pavăză și te apăra de toate relele întâlnite în cale! Nu aveai de unde să știi ce urma să se întâmple și nu te puteai opune să fii trimis într-un anumit loc. La fel s-a întâmplat și cu fetele. Ca și în cazul lui Lale, și în cazul lui Cibi mai mult decât al lui Livi, care era atât de tânără– trebuia să profiți de acel noroc, iar asta te poate eticheta drept „oportunist“. Trebuia să te asiguri că poți continua să beneficiezi de pe urma lui. Pentru cei care nu aveau această mentalitate – prin care aveau grijă de ei înșiși și de cei dragi, care nu se luptau aprig ca să poată supraviețui, era foarte greu. Cibi trebuia să apere viața lui Livi, în calitate de soră mai mare.
Două dintre cele trei surori au ajuns la Auschwitz foarte devreme, în primăvara anului 1942. Cum au reușit ele să supraviețuiască?
Mi-am pus și eu această întrebare. Și nu doar ele: Gita, la fel ca și Cilka, dar și alte câteva fete, supraviețuitoare slovace pe care le-am întâlnit în ultimii ani, toate au fost în lagăr din aprilie 1942 până în ianuarie 1945. Cum au reușit oare să supraviețuiască? Am tot studiat problema. Iată o posibilă explicație: ele au fost printre primele fete care au ajuns la Auschwitz. Nu au fost duse acolo ca să fie omorâte, ci ca să muncească. Dacă nu se îmbolnăveau, deși viața le era în pericol la orice pas, important era să reziste în primele 6-12 luni. Cele care au venit după ele, au trebuit într-un fel sau altul să le urmeze exemplul. Într-un fel ele controlau ce se întâmpla în lagăr. Apoi cam la sfârșitul lui 1943, una dintre responsabilele de la SS, una din femeile-ofițer a anunțat că fetele cu numere mici, adică cele cu patru cifre, nu mai trebuie să iasă să fie selectate pentru muncă în fiecare zi. Au avut deci avantajul de a fi acolo pentru atât demult timp, de a determina cumva ordinea ierarhică printre deținutele din blocurile lor. Restul, doar veneau și plecau. Așadar, faptul de a fi fost încă de la început în lagăr a constituit un avantaj pentru supraviețuire. În plus, trebuia să fii în stare să găsești pe cineva să te ajute atunci când aveai cu adevărat nevoie – ceea ce au reușit! Iar în anumite conjuncturi, asta includea și persoane din SS.
Ați scris despre cele trei surori, dar a existat și o a patra, nu-i așa?
Da, într-adevăr, a existat și o a patra… o fetiță! Să vedeți cum stau lucrurile cu supraviețuitorii și cât din aceste povești ajung să le spună propriilor copii! Ea nu a fost niciodată menționată. Din cauza pandemiei de coronavirus nu am putut merge în orașul din Slovacia din care proveneau cele trei surori pentru a căuta referințe despre documentele lor oficiale (certificate de naștere sau de căsătorie etc.), așa cum făcusem în trecut pentru Lale și pentru Cilka. De aceea am trimis o prietenă din Slovacia la Vranov, locul de unde proveneau fetele. Am primit în acest sens acordul autorităților. După o serie de investigații, prietena mea m-a sunat după ce găsise datele în registrul de nașteri pentru Cibi și Magda. A găsit mai greu datele pentru Livi, din două motive: era de fapt cu un an mai în vârstă decât se știa, iar când a găsit-o, avea un alt nume în registru. Am confruntat aceste informații într-un apel video pe whatsapp și am întrebat-o pe Livi cum o cheamă. Livi sau Livia, a fost răspunsul ei. Mai ai și un alt nume? am întrebat eu. Nu, Livia și atât, a replicat ea/. Îți spune ceva numele Esther? am întrebat-o eu, iar fiica ei a repetat întrebarea. Ah, da, eu sunt, de fapt acesta este numele meu, a zis Livi. Acesta e numele tău?! a exclamat fiica sa. Da, draga mea, am continuat eu, de fapt acesta era numele trecut în registrul de nașteri. Am crezut atunci că am clarificat întreaga situație și m-am dus la culcare, deoarece era destul de târziu pentru mine, în Australia. Dar atunci m-a sunat prietena mea din Slovacia și m-a întrebat dacă nu vreau să aflu mai multe despre a patra soră. Eu i-am spus că nu există o a patra soră, însă ea mi-a spus că greșesc.Tot căutând prin registru, prietena mea găsise și o fetiță, numită Emilia, născută la 3 luni după moartea tatălui lor, deci în acea perioadă mama lor fusese însărcinată. Situația a devenit foarte dificilă, pentru că nu știam cum să deschid conversația despre acest copil cu Livi, despre care ea sau vreun alt membru al familiei nu vorbiseră niciodată. Așadar, am abordat-o cu delicatețe, i-am expus situația într-o discuție la care era prezentă și fiica ei și, da, a recunoscut că era vorba într-adevăr despre sora lor mai mică. Fiica ei a fost uimită că Livi putuse să-și uite sora, despre care nu vorbise niciodată în fața lor, a propriilor săi copii. Atunci Livi s-a supărat și i-a replicat că niciodată nu a uitat-o. Ea și sora ei Magda, îi pomeneau în fiecare zi numele, fusese sora lor, însă durerea pierderii ei era o amintire pe care doar ele, ca surori aveau dreptul să o împărtășească. Incredibil!
Da, uimitor, într-adevăr!
Fetița a murit de tuberculoză la vârsta de 3 ani.
Romanul dumneavoastră pune, de asemenea, problema legăturii dintre ficțiune și adevăr istoric. Ce înseamnă „adevăr“ într-o operă de ficțiune?
În cazul meu, scrierile mele sunt considerate ficțiune pentru că mie îmi place să mă exprim prin dialog. Oglindesc astfel conversațiile cu Lale, Livi și cu familiile lor care s-au purtat în acest mod, într-un limbaj al zilelor noastre. Însă editorii mei au argumentat că, folosind acest gen de relatare, cărțile nu mai pot fi percepute ca journal/mémoire, pentru că nu ai de unde ști cu siguranță dacă acele cuvinte au fost pronunțate în acele momente. Însă în ceea ce privește zecile și sutele de întâmplări expuse, ele sunt adevărate pentru că surorile sau Lale mi le-au povestit, sunt mărturiile lor. Nu le-am inventat eu. Însă prin modul în care sunt exprimate ele în carte pentru a crea intriga poveștii, cadrele ei – atunci pot spune că da, pasajele respective sunt redate ca ficțiune. În asta cred eu că rezidă diferența între ficțiunea autentică și ficțiunea istorică. Vă pot da un exemplu, ca să fie mai clar. Am dezvăluit deja că tatăl surorilor moare. Când am vorbit cu Magda și Livi despre conversația pe care au avut-o cu el, Livi mi-a spus că și-o amintește, însă Magda a replicat că nu are cum să își aducă aminte, era foate mică atunci – nu avea decât trei ani – ba mai mult, era destul de neastâmpărată în acea zi. Tot ce Livi a știut de-a lungul întregii ei vieți, despre acea conversație și promisiunea făcută tatălui tor, a fost doar din relatările surorilor mai mari, Cibi și Magda. Le-am întrebat atunci ce anume își amintesc din acea discuție. Știu că i-am făcut o promisiune tatei, a zis Magda. Abia a doua zi după moartea lui, Cibi și cu mine ne-am dat seama de ce el a provocat acea discuție, a completat ea. Le-am întrebat mai apoi unde se aflau când au avut discuția. Nu își aduceau aminte. Le-am cerut să îmi facă o descriere a casei lor. Mi-au vorbit de o casă modestă, o bucătărie cu masă și scaune pentru toți membrii familiei și un singur dormitor mai mare, pe care fetele îl împărțeau cu mama lor. Livi a început să chicotească – trebuie ținut cont și de faptul că sunt niște femei de 90 de ani cele care relatează – când și-a adus aminte că bunicul dormea în debaraua unde țineau măturile deoarece spațiul era foarte mic. Când le-am întrebat cum arăta spațiul din afara casei, Magda și-a adus aminte de un leandru pe care îl aveau, care părea gata să moară în fiecare an, dar pe care mama lor nu îl lăsa să piară. Am fost uimită de această observație și i-am cerut lămuriri, așa că mi-a spus că doar mama lor aducea în fiecare an la viață acel copac care își dorea să moară. Cred, mai degrabă, că era vorba doar de ciclul firesc al naturii, însă fetița acelor timpuri considera că mama ei era cea care aduce copacul la viață în fiecare an. Livi și-a adus aminte apoi de gardul și de poarta din spate casei, care zăngăneau și o speriau în fiecare noapte. Așadar, mi-au făcut aceste descrieri, dar nu își aminteau nimic despre locul anume unde avusese loc acea discuție cu tatăl lor, așa că a trebuit să mi-l imaginez eu. Aici pot spune că a intervenit partea de ficțiune: mi i-am imaginat stând pe o bancă în grădină.
Cât de departe se poate merge cu speculațiile, până unde vă puteți folosi imaginația în conturarea acestor personaje care au fost persoane reale? Lale, Cilka, cele trei surori.
Nu foarte departe. Nu pot să mă imaginez scriind intergral o carte de ficțiune pentru că nu am o minte creativă. Nu pot să-mi imaginez o poveste, ci trebuie să găsesc ceva care să-mi stârnească imaginația și să îmi dea un punct de plecare. De asemenea, această parte creativă este alimentată și de documentare, fac foarte multă muncă de cercetare în privința evenimentelor istorice propiu-zise, citesc sau ascult mărturii alte altor supraviețuitori pentru a înțelege contextul, pentru a avea o imagine cât mai clară a contextului în care se întâmplau acele lucruri. Chiar dacă fetele nu mi-au putut descrie în mod adecvat configurația lagărului de la Birkenau, Livi a putut să îmi povestească ce s-a întâmplat cu Mala [Zimetbaum], modul în care a fost vânată după ce evadase. Livi a fost acolo, și a avut un rol important în povestea acestei tinere fete care a devenit o parte a istoriei, căreia i s-au dedicat mai apoi piese de teatru și simfonii. Livi a fost alături de ea, i-a purtat trupul mort într-o roabă. Dacă veți căuta pe Google veți descoperi atât de multe relatări despre Mala: unele spun că ar fi murit în spital, altele că a fost ucisă. Da, Livi putea descrie cu exactitate lagărul, dar știa cu siguranță ce s-a întâmplat cu Mala. Pot să descriu cum arăta lagărul, l-am vizitat, dar aceste întâmplări despre care vorbim nu sunt produsul ficțiunii, nu mi le-am imaginat eu, din păcate au avut loc în realitate.
O ultimă întrebare: ați scris despre faptul de a asculta, despre arta ascultării. Cât de dificil este acest proces? De a înțelege și transmite mai departe aceste povești atât de dure.
Un lucru important pentru mine este că atunci când vorbesc cu oamenii și când îi ascult, nu îmi notez niciodată nimic, nu folosesc aparate de înregistrare, mă concentrez doar pe ascultare. Nu există nicio sursă de distragere a atenției: intervievatul nu se întreabă oare ce își notează intervievatorul, nu își pune problema autocenzurării în fața unei camere. Dacă rămâi tăcut și asculți, atunci auzi. Acest lucru își are rădăcinile în munca mea de peste douăzeci de ani într-un spital. Nu poți să vorbești cu cineva despre o situație tragică sau traumatică luându-ți notițe în același timp! Nu asta este ascultarea și empatia. Eu așa procedez! Eu ascult în acest mod și atunci oamenii îmi spun poveștile lor minunate!
