Deși Cassian Maria Spiridon este cunoscut mai ales în calitatea sa de poet, pe care o atestă numeroase volume de versuri, cel mai recent fiind lansat la Tîrgul de Carte Gaudeamus (Pietre albe, pietre negre, pietre roșii… ), paginile sale de critică, istorie literară și eseuri le întrec numeric pe cele de poezie. Ele s-au adunat în 13 volume dintr-o serie pe care autorul a pus-o sub un generic destul de vag, Atitudini. Primul volum din acest șir a apărut în 1999 și, după 23 de ani, scriitorul din Iași a marcat, tot la Gaudeamus, apariția celui cu numărul care s-ar cuveni să-i aducă, de fapt, noroc. Acesta se intitulează Gloria și demnitatea inutilului.
Titlul volumului îl preia pe acela al ultimului text din cele nouă care compun o carte masivă, de 600 de pagini. Principiul de alcătuire al tomului este aditiv. Ianuarie 2020- noiembrie 2021 sînt datele între care au apărut textele culese, toate în „Convorbiri literare“, revistă pe care autorul o conduce de aproape trei decenii. De altfel unul dintre capitole se referă la această revistă și la existența ei în ultimul sfert de veac. Seria revistei sub conducerea lui Cassian Maria Spiridon are o dată de naștere precisă: 29 noiembrie 1995. Desigur, materialul acesta are importanță pentru istoria literară, ca și cel despre „întîlnirile convorbiriste“, dar eseurile care pot stîrni mai curînd interesul cititorilor sînt celelalte șapte care compun volumul.
În acestea, autorul se mai arată ca istoric literar în capitolul Eminescu în primul studiu critic. Este vorba de lucrarea lui N. Petrașcu (1892), publicată anterior în șase numere consecutive din „Convorbiri…“. Dar mai degrabă și mai cu folos adoptă Cassian Maria Spiridon postura de eseist în domeniul filosofiei sociale. Un studiu de mari dimensini se intitulează Omul în era conformismului și extrapolează în contemporaneitatea strictă lucrările lui Gűnther Anders (1902-1992). Acest eseist mizantrop, evreu din Wroclaw, care a fost printre altele primul soț al lui Hannah Arendt, s-a ilustrat printr-o critică absolută a societății industriale. Totul îi displace în lumea contemporană și are izul unui substantiv a cărui menționare ar fi inutilă: munca, loisirul, sportul, măsurile de securitate (și încă n-a apucat vremurile de după 11.9.2001). Din fericire, autorul ieșean, deși zăbovește mult asupra lui, nu dă credit nelimitat teoriilor lui Anders, care, ca orice distopist, nu propune soluții de „îndreptare“ și nici nu arată cum ar arăta o lume alternativă la ticăloșita societate a secolului XX.
Eseistul schimbă direcția către critica literară în Un scriitor livresc, Mihail Sadoveanu, studiu ce are aproape dimensiunile unei cărți în sine și în textul despre Alecu Russo. În cel despre Sadoveanu, autorul face istoricul receptării acestui scriitor și refuză, în concluziile sale, imaginea de scriitor „barbar“ și genuin propusă pe rînd de Maiorescu, E. Lovinescu și G. Călinescu, pentru a adera la cea construită mai tîrziu de Nicolae Manolescu, Al. Paleologu și Mircea Martin, a unui Sadoveanu venit în ficțiune tot dinspre literatură și filosofie.
Partea cea mai originală și mai substanțială a cărții este plasată strategic – dar întîmplător este și cronologic – cea din urmă. În elogiul adus „utilității inutilului“ (adică a gratuității grațioase, precizez eu), Cassian Maria Spiridon pornește de la eseul astfel numit (L’utilità dell’inutile. Manifesto. 2013) al lui Nuccio Ordine (n. 1958). El extinde și întărește argumentele mult-titratului profesor din Calabria, care este, de fapt, mai curînd un istoric. Autorul nostru pornește chiar de la Socrate, trece pe la J.-J. Rousseau, dar și pe la Lao-Tzî, nu rămîne dator nici Renașterii, după cum îi convoacă pe Dante și Eugen Ionescu. Raționamentele bazate pe aceste autorități și pe un corp bogat de citate îl duc pe eseist la concluzia că bunurile spirituale și recompensele extrinseci aduc fericirea și împlinirea, iar nu arginții sunători. Îndestularea omului vine prin spirit și este supremă prin dragoste, așa cum o afirmă Sf. Pavel și Augustin. Sînt teze la care nu putem să nu subscriem.
Cassian Maria Spiridon manifestă în toate domeniile abordate (critică, istorie, reflecții socio-politice și culturale), un patos al documentării și argumentării, o căutare neobosită a surselor care-i pot susține afirmațiile. Îl ajută, de asemenea, deosebita sa hărnicie la scris. Dar, cel mai important, autorul este animat de o tonică încredere în cultură și în „demnitatea inutilului“, adică a frumosului.