Francizele

După moartea lui Hugo Pratt, o mare neliniște i-a cuprins pe

cei direct interesați de moștenirea lui artistică. Inspirat și

crud, totodată, artistul a decis că drepturile sale vor fi administrate

nu de urmașii lui biologici, ci de Patrizia Zanotti. Aceasta

fusese, ani în șir, omul cel mai apropiat de creația sa. Colaboratoare

perfectă și artistă inspirată, ea l-a însoțit pe Pratt, încă din

adolescență, în majoritatea aventurilor artistice, dar și în lungile călătorii

de-a lungul și de-a latul planetei. În 1994, a pus bazele lui Lizard Editioni,

specializată în publicarea de benzi desenate. Din 1995 e directoarea generală

a lui CONG, instituția care se ocupă de creația artistică a lui Pratt, având

putere discreționară asupra operei acestuia. Plină de energie și inspirat om

de afaceri, Patrizia Zanotti a creat un veritabil imperiu Hugo Pratt.

Pe lângă albumele retipărite în mod constant, pe lângă atenția acordată

variantelor grafice de mare clasă ale romanelor grafice (vezi albumele Balada

mării sărate [2007] și Mu [2008]), pe lângă

seria de desene animate, după anul 2000

industria Pratt a explodat. Dacă reeditările,

valorificarea ineditelor, publicarea variantelor

erau acțiuni previzibile și necesare, nimeni

n-ar fi crezut că se va ajunge la o etapă pe

care Hugo Pratt ar fi fost ultimul care s-o

prevadă: francizele. E adevărat că au fost

situații în care Pratt și-a luat asociați. Sunt

binecunoscute colaborările sale cu Guido

Fulga, pentru desenarea clădirilor, a

automobilelor ori a trenurilor, și cu Patrizia

Zanotti, în alegerea culorilor. În împrejurările

menționate, Pratt a păstrat însă întotdeauna

controlul, chiar dacă rezultatele au fost,

uneori, discutabile.

În ce mă privește, consider, de pildă,

că varianta de lux a lui Mu, într-un format

atipic, splendidă din punct de vedere

tipografic, cu doar unul, două sau trei

desene pe pagină, nu redă întru totul

contrastul celor două lumi între care evoluează

personajul. Prin abuzul de culori pastelate

se produce o uniformizare nedorită a paginii.

Or, asta contravine metodei lui Pratt, care

face ca desenul să trăiască din sugestie și

subtila alternanță de plinuri și goluri. Cum

Mu e un album în care se vorbește mult,

unele casete sunt, pur și simplu, sufocate

de text, iar figurile personajelor, colorate

palid, par strivite de șirurile de litere.

Ca mulți admiratori ai lui Pratt, am

așteptat cu un amestec de nerăbdare și

neîncredere ziua în care vor apărea „noile

aventuri ale lui Corto Maltese“, scrise și

desenate de alți autori. Evenimentul s-a

produs în 2015, când doi spanioli, Juan

Díaz Canales și Ruben Pellejero, au devenit,

oficial, continuatorii muncii lui Pratt.

Evident, prima condiție pusă a fost jurământul

de fidelitate: planșele urmau să fie cât se

poate de apropiate de grafica lui Hugo Pratt

iar dacă s-ar fi putut, chiar identice.

Textul își păstra, obligatoriu, grația intelectuală,

fiind suficient de suplu pentru a fi turnat

în forma narativă directă și sincopată a

benzii desenate. Dar el era, totodată, constrâns

să înmagazineze și vastele cunoștințe ale

lui Hugo Pratt — să rămână, altfel spus,

într-o zonă culturală înaltă, fără să dea

impresia de aroganță și fără a deveni pompos

și plictisitor. Era obligatoriu ca succesorii

lui Pratt să-și asume toate aceste constrângeri,

adică, metaforic vorbind, poziția „din profil“

ca semn al energiei motrice, al supleței,

al dezinvolturii de a trece dintr-un univers

în altul, de a se simți în largul său și în

junglă, și la seratele înaltei societăți.

n u sunt cunoscute deta –

liile negocierilor și con –

di țio nărilor ridicate de

deținătorii drepturilor

asupra operei lui Hugo

Pratt. E însă, cert, că

după patru albume, duo-ul Canales-Pellejero

s-a achitat de îndatorire într-un mod cel

puțin onorabil. Nu și-au permis inovații,

n-au „revoluționat“ stilul și nu i-au șocat pe aficionados nici măcar propunând

noi nuanțe. Cu alte cuvinte, nu au ieșit din limitele contractului asumat. Au

înțeles că publicul dorea să-l reîntâlnească pe Corto Maltese așa cum îl știau,

și nu o variantă a acestuia. Așadar, bătălia pe care au avut-o de dat Canales

și Pellejero a fost să fie „originali“ fără a-și îngădui nicio clipă să fie… originali.

Prin preluarea de către cei doi a misiunii de a continua explorarea lumii

lui Corto Maltese, saga acestuia își amplifică dimensiunea cosmopolită. De

data aceasta, la nivelul limbii originale a scenariului. În perioada Pratt, idiomul

standard a fost italiana, chiar și atunci când destinatarul de primă instanță

era cititorul francez, ca în cazul episoadelor din revista „Pif“. Prin cooptarea

cuplului iberic, limba primă a devenit spaniola, iar ulterior, prin albumul din

2021, Océan noir, realizat de Bastien Vives și Martin Quenehen, franceza.

Existența are din ce în ce mai mulți intermediari între personaj și cititor e

un fenomen care ar merita o discuție aparte. Ea ține de esența poliglosică a

societății occidentale și de plurilingvismul aproape natural al omului

contemporan.

Până în clipa de față, cuplul Rubén Pellejero și Juan Diaz Canales a

produs patru albume — cel mai recent, în toamna lui 2022. Fiecare dintre ele

a apărut atât în varianta alb-negru, cât și color. În felul acesta, autorii și

editorii i-au împăcat și pe puriștii care susțin că Hugo Pratt era, prin excelență,

un „autor alb-negru“, și pe cei care se simt stimulați de lectura planșelor color.

În ce mă privește, mă bucur de fiecare dată când găsesc un nou argument

contra reproșurilor că bat câmpii — sau mă ocup de futilități — atunci când

revin la aventurile lui Corto Maltese. M-am aflat, de altfel, mereu în cea mai

bună companie, de la Umberto Eco, admirator entuziast al marinarului cu

cercel în ureche, până la contemporanii mei Horia-Roman Patapievici, Teodor

Baconschi sau Ioan Stanomir — plus mulți alții, care preferă să citească în

loc să scrie.

Evident că am tresărit încântat să

descopăr că cea mai recentă „franciză“, Nocturne

berlineze (Casterman, 2022), e prefațată de

Jean-Yves Tadié. Pentru cine nu-l cunoaște,

acesta e autorul unei spectaculoase biografii

a lui Marcel Proust, tradusă în mai multe

limbi, precum și al mai multor cărți dedicate

acestuia (între care și încântătoarea De Proust

a Dumas, o pledoarie pentru „amestecul

genurilor“, pentru fertilul dialog dintre

literatura înaltă“ și „literatura populară“).

El e și directorul colectivului care a îngrijit

cea mai recentă ediție a capodoperei proustiene,

În căutarea timpului pierdut, în colecția Pléiade.

Pasiunea pusă de Tadié în descrierea noului

episod din aventurile lui Corto Maltese

dovedește, o dată în plus, că practica exegetică

a lumii de azi a dărâmat granițele dintre

genuri și stiluri și a îngăduit unui alt tip de

imaginar să pătrundă în zonele rezervate

cândva doar culturii autodefinite drept

serioasă“.

n octurne berlineze ambiționează

să fie mai mult decât o

simplă producție cu scop

comercial. Autorii s-au

străduit să păstreze structura

ultimelor albume apărute

în timpul vieții lui Hugo Pratt. Nu lipsesc

hărțile, desenele suplimentare, comentariile

meta-textuale în formă scrisă ori vizuală

și nici textele apocrife și anacronice, precum

această mărturie a lui Joseph Roth, marele

scriitor austriac, care-l însoțește pe Corto

Maltese în anul 1924 pe străzile primejdioase

ale Berlinului:

Mă numesc Joseph Roth și, pe când

trăiam, îmi petreceam timpul scriind. Mă

rog, scriind, bând, citind, gândind și iubind…

Dar să ne întoarcem la scris. Noi, scriitorii,

transformăm în cuvinte fructul imaginației

noastre, această armă care a făcut din oameni

regii creației, grație capacității lor de a anticipa

viitorul, tărâm al tuturor posibilităților. Noi

dominăm lumea, dar istoria ne alunecă mereu

printre degete, pentru că ea e la cheremul

hazardului și al prostiei, care e la fel de umană

ca imaginația.

Am văzut cu ochii mei disoluția Imperiului

Austro-Ungar, unde m-am născut ca o bucată

de zahăr în absint, apoi am văzut apărând,

la fel de ușor, două alte imperii cu picioare

de lut: imperiul sovietic și imperiul celui de-al

Treilea Reich, care ar fi trebuit să dureze o

mie de ani, dar care a durat doar doisprezece.

Prietenul meu Corto Maltese se afla cu mine

acolo. Am văzut împreună cum iese șarpele

din găoace în Europa anilor 1920. Am asistat,

la Berlin, la nașterea republicii de la Weimar,

care a fost — pentru scurtă vreme — o stea

cu o strălucire orbitoare.

Germania a renăscut din cenușa Marelui

Război sub forma unei democrații parlamentare

și a fost motorul de neoprit al modernității

în toate domeniile: cinema, arte, filosofie,

știință. Istoria era în plină accelerație când,

în mod brutal, a sucombat asfixiată între fascism și comunismul sovietic. Ca

om al mării, Corto a văzut venind valul care avea să înghită totul: alegerile

libere, libertatea sexuală, experimentalismul din zona artelor, cabaretul, unde

totul era permis, cinematografia expresionistă, arhitectura de avangardă,

și, în cele din urmă, viața a milioane de oameni.

Îmi imaginez un viitor în care vom construi o nouă ambarcațiune din

rămășițele acestui naufragiu. O Europă a păcii. Dar am dat iarăși frâu liber

imaginației… Acea imaginație datorită căreia eu devin astăzi un personaj de

ficțiune pregătit să împărtășească cu Corto Maltese și cu tine, cititorule,

această nouă aventură“.

Sper să pot reveni, în viitorul nu prea îndepărtat, la aceste etape din

viața… postmortem a lui Corto Maltese, cu același entuziasm, deși cu mai

puțină competență decât Umberto Eco sau Jean-Yves Tadié.