După moartea lui Hugo Pratt, o mare neliniște i-a cuprins pe
cei direct interesați de moștenirea lui artistică. Inspirat și
crud, totodată, artistul a decis că drepturile sale vor fi administrate
nu de urmașii lui biologici, ci de Patrizia Zanotti. Aceasta
fusese, ani în șir, omul cel mai apropiat de creația sa. Colaboratoare
perfectă și artistă inspirată, ea l-a însoțit pe Pratt, încă din
adolescență, în majoritatea aventurilor artistice, dar și în lungile călătorii
de-a lungul și de-a latul planetei. În 1994, a pus bazele lui Lizard Editioni,
specializată în publicarea de benzi desenate. Din 1995 e directoarea generală
a lui CONG, instituția care se ocupă de creația artistică a lui Pratt, având
putere discreționară asupra operei acestuia. Plină de energie și inspirat om
de afaceri, Patrizia Zanotti a creat un veritabil imperiu Hugo Pratt.
Pe lângă albumele retipărite în mod constant, pe lângă atenția acordată
variantelor grafice de mare clasă ale romanelor grafice (vezi albumele Balada
mării sărate [2007] și Mu [2008]), pe lângă
seria de desene animate, după anul 2000
industria Pratt a explodat. Dacă reeditările,
valorificarea ineditelor, publicarea variantelor
erau acțiuni previzibile și necesare, nimeni
n-ar fi crezut că se va ajunge la o etapă pe
care Hugo Pratt ar fi fost ultimul care s-o
prevadă: francizele. E adevărat că au fost
situații în care Pratt și-a luat asociați. Sunt
binecunoscute colaborările sale cu Guido
Fulga, pentru desenarea clădirilor, a
automobilelor ori a trenurilor, și cu Patrizia
Zanotti, în alegerea culorilor. În împrejurările
menționate, Pratt a păstrat însă întotdeauna
controlul, chiar dacă rezultatele au fost,
uneori, discutabile.
În ce mă privește, consider, de pildă,
că varianta de lux a lui Mu, într-un format
atipic, splendidă din punct de vedere
tipografic, cu doar unul, două sau trei
desene pe pagină, nu redă întru totul
contrastul celor două lumi între care evoluează
personajul. Prin abuzul de culori pastelate
se produce o uniformizare nedorită a paginii.
Or, asta contravine metodei lui Pratt, care
face ca desenul să trăiască din sugestie și
subtila alternanță de plinuri și goluri. Cum
Mu e un album în care se vorbește mult,
unele casete sunt, pur și simplu, sufocate
de text, iar figurile personajelor, colorate
palid, par strivite de șirurile de litere.
Ca mulți admiratori ai lui Pratt, am
așteptat cu un amestec de nerăbdare și
neîncredere ziua în care vor apărea „noile
aventuri ale lui Corto Maltese“, scrise și
desenate de alți autori. Evenimentul s-a
produs în 2015, când doi spanioli, Juan
Díaz Canales și Ruben Pellejero, au devenit,
oficial, continuatorii muncii lui Pratt.
Evident, prima condiție pusă a fost jurământul
de fidelitate: planșele urmau să fie cât se
poate de apropiate de grafica lui Hugo Pratt
— iar dacă s-ar fi putut, chiar identice.
Textul își păstra, obligatoriu, grația intelectuală,
fiind suficient de suplu pentru a fi turnat
în forma narativă directă și sincopată a
benzii desenate. Dar el era, totodată, constrâns
să înmagazineze și vastele cunoștințe ale
lui Hugo Pratt — să rămână, altfel spus,
într-o zonă culturală înaltă, fără să dea
impresia de aroganță și fără a deveni pompos
și plictisitor. Era obligatoriu ca succesorii
lui Pratt să-și asume toate aceste constrângeri,
adică, metaforic vorbind, poziția „din profil“
— ca semn al energiei motrice, al supleței,
al dezinvolturii de a trece dintr-un univers
în altul, de a se simți în largul său și în
junglă, și la seratele înaltei societăți.
n u sunt cunoscute deta –
liile negocierilor și con –
di țio nărilor ridicate de
deținătorii drepturilor
asupra operei lui Hugo
Pratt. E însă, cert, că
după patru albume, duo-ul Canales-Pellejero
s-a achitat de îndatorire într-un mod cel
puțin onorabil. Nu și-au permis inovații,
n-au „revoluționat“ stilul și nu i-au șocat pe aficionados nici măcar propunând
noi nuanțe. Cu alte cuvinte, nu au ieșit din limitele contractului asumat. Au
înțeles că publicul dorea să-l reîntâlnească pe Corto Maltese așa cum îl știau,
și nu o variantă a acestuia. Așadar, bătălia pe care au avut-o de dat Canales
și Pellejero a fost să fie „originali“ fără a-și îngădui nicio clipă să fie… originali.
Prin preluarea de către cei doi a misiunii de a continua explorarea lumii
lui Corto Maltese, saga acestuia își amplifică dimensiunea cosmopolită. De
data aceasta, la nivelul limbii originale a scenariului. În perioada Pratt, idiomul
standard a fost italiana, chiar și atunci când destinatarul de primă instanță
era cititorul francez, ca în cazul episoadelor din revista „Pif“. Prin cooptarea
cuplului iberic, limba primă a devenit spaniola, iar ulterior, prin albumul din
2021, Océan noir, realizat de Bastien Vives și Martin Quenehen, franceza.
Existența are din ce în ce mai mulți intermediari între personaj și cititor e
un fenomen care ar merita o discuție aparte. Ea ține de esența poliglosică a
societății occidentale și de plurilingvismul aproape natural al omului
contemporan.
Până în clipa de față, cuplul Rubén Pellejero și Juan Diaz Canales a
produs patru albume — cel mai recent, în toamna lui 2022. Fiecare dintre ele
a apărut atât în varianta alb-negru, cât și color. În felul acesta, autorii și
editorii i-au împăcat și pe puriștii care susțin că Hugo Pratt era, prin excelență,
un „autor alb-negru“, și pe cei care se simt stimulați de lectura planșelor color.
În ce mă privește, mă bucur de fiecare dată când găsesc un nou argument
contra reproșurilor că bat câmpii — sau mă ocup de futilități — atunci când
revin la aventurile lui Corto Maltese. M-am aflat, de altfel, mereu în cea mai
bună companie, de la Umberto Eco, admirator entuziast al marinarului cu
cercel în ureche, până la contemporanii mei Horia-Roman Patapievici, Teodor
Baconschi sau Ioan Stanomir — plus mulți alții, care preferă să citească în
loc să scrie.
Evident că am tresărit încântat să
descopăr că cea mai recentă „franciză“, Nocturne
berlineze (Casterman, 2022), e prefațată de
Jean-Yves Tadié. Pentru cine nu-l cunoaște,
acesta e autorul unei spectaculoase biografii
a lui Marcel Proust, tradusă în mai multe
limbi, precum și al mai multor cărți dedicate
acestuia (între care și încântătoarea De Proust
a Dumas, o pledoarie pentru „amestecul
genurilor“, pentru fertilul dialog dintre
„literatura înaltă“ și „literatura populară“).
El e și directorul colectivului care a îngrijit
cea mai recentă ediție a capodoperei proustiene,
În căutarea timpului pierdut, în colecția Pléiade.
Pasiunea pusă de Tadié în descrierea noului
episod din aventurile lui Corto Maltese
dovedește, o dată în plus, că practica exegetică
a lumii de azi a dărâmat granițele dintre
genuri și stiluri și a îngăduit unui alt tip de
imaginar să pătrundă în zonele rezervate
cândva doar culturii autodefinite drept
„serioasă“.
n octurne berlineze ambiționează
să fie mai mult decât o
simplă producție cu scop
comercial. Autorii s-au
străduit să păstreze structura
ultimelor albume apărute
în timpul vieții lui Hugo Pratt. Nu lipsesc
hărțile, desenele suplimentare, comentariile
meta-textuale în formă scrisă ori vizuală
și nici textele apocrife și anacronice, precum
această mărturie a lui Joseph Roth, marele
scriitor austriac, care-l însoțește pe Corto
Maltese în anul 1924 pe străzile primejdioase
ale Berlinului:
„Mă numesc Joseph Roth și, pe când
trăiam, îmi petreceam timpul scriind. Mă
rog, scriind, bând, citind, gândind și iubind…
Dar să ne întoarcem la scris. Noi, scriitorii,
transformăm în cuvinte fructul imaginației
noastre, această armă care a făcut din oameni
regii creației, grație capacității lor de a anticipa
viitorul, tărâm al tuturor posibilităților. Noi
dominăm lumea, dar istoria ne alunecă mereu
printre degete, pentru că ea e la cheremul
hazardului și al prostiei, care e la fel de umană
ca imaginația.
Am văzut cu ochii mei disoluția Imperiului
Austro-Ungar, unde m-am născut ca o bucată
de zahăr în absint, apoi am văzut apărând,
la fel de ușor, două alte imperii cu picioare
de lut: imperiul sovietic și imperiul celui de-al
Treilea Reich, care ar fi trebuit să dureze o
mie de ani, dar care a durat doar doisprezece.
Prietenul meu Corto Maltese se afla cu mine
acolo. Am văzut împreună cum iese șarpele
din găoace în Europa anilor 1920. Am asistat,
la Berlin, la nașterea republicii de la Weimar,
care a fost — pentru scurtă vreme — o stea
cu o strălucire orbitoare.
Germania a renăscut din cenușa Marelui
Război sub forma unei democrații parlamentare
și a fost motorul de neoprit al modernității
în toate domeniile: cinema, arte, filosofie,
știință. Istoria era în plină accelerație când,
în mod brutal, a sucombat asfixiată între fascism și comunismul sovietic. Ca
om al mării, Corto a văzut venind valul care avea să înghită totul: alegerile
libere, libertatea sexuală, experimentalismul din zona artelor, cabaretul, unde
totul era permis, cinematografia expresionistă, arhitectura de avangardă,
și, în cele din urmă, viața a milioane de oameni.
Îmi imaginez un viitor în care vom construi o nouă ambarcațiune din
rămășițele acestui naufragiu. O Europă a păcii. Dar am dat iarăși frâu liber
imaginației… Acea imaginație datorită căreia eu devin astăzi un personaj de
ficțiune pregătit să împărtășească cu Corto Maltese și cu tine, cititorule,
această nouă aventură“.
Sper să pot reveni, în viitorul nu prea îndepărtat, la aceste etape din
viața… postmortem a lui Corto Maltese, cu același entuziasm, deși cu mai
puțină competență decât Umberto Eco sau Jean-Yves Tadié.