Viața, Țara, Europa, iată constelația care structurează noua carte a lui Horia-Roman Patapievici, Despre viață, destin și nostalgie (Humanitas, 2022), prin co respondență asumată cu triada din titlu. Cartea este alcătuită din eseuri publicate în intervalul 1996-2020, plus câteva inedite și configurează un credo al autorului, dar îl și definește într-o sferă care cuprinde filozofia și epistemologia, religia și ontologia, politica și morala publică, cultura și iar religia – am respectat dispunerea în dublete a temelor asociate cu patru eseuri cadru care definesc o arhitectură, o structură de rezistență a întregului edificiu intelectual. Aș remarca de la bun început tipul intelectual extrem de rar căruia îi aparține Horia-Roman Patapievici, care reunește două sfere ale cunoașterii, care în modernitate s-au desprins devenind aproape opuse, științele exacte (matematica, fizica etc.) și științele umaniste. El se apropie de idealul de umanitate propus de Renaștere, homo universalis, atins de câteva personalități remarcabile, dar propus printr-o pedagogie generalizată ca model exemplar către care să tinzi. Temele propuse mai sus beneficiază de o cunoaștere extensivă ceea ce le reunește într-o sferă de comprehensiune care asigură această polifonie a modelului renascentist cu capacitatea de a te situa în orice punct, în parte, dintr-o perspectivă a circumferinței, a întregului. Într-un fel cartea este definită prin arhitectura ei urmărită atât în structura de rezistență, cât și în eleganța edificiului pe care ni-l propune, și aș extrage aici ceea ce și Gabriel Liiceanu observa dincolo de frazarea impecabilă a unui discurs construit să servească ideea, și anume expresia memorabilă, care sintetizează și în același timp oferă o mică transfigurare a ideii pe care o promovează.
Rod al unei selecții, capitolul intitulat Viața nu este o biografie propriu-zisă, ci aglutinarea unor episoade relevante, care definesc noțiunea de Bildungs, etape ale unei deveniri, unde Parisul și Germania constituie stațiile care ocazionează contactul direct nu doar cu două mari culturi, ci cu forme de viață, care prilejuiesc reflecția raporturilor dintre „viața nudă“, cu termenii lui Giorgio Agamben, și viața politică, într-o mare cultură într-un joc superior al inițierii și experienței. În fapt, orice astfel de ocazie devine pentru Horia Patapievici un eveniment care generează reflecția și, la capătul celor de mai sus, se află o teorie dezvoltată în altă carte despre raportul dintre cultura generală și cultura specializată, dintre cultura română și cultura occidentală. Tot la capitolul a ceea ce într-un dialog dintre Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu a purtat numele de „întâlniri“, marcând semnificația lor destinală, se află întâlnirea cu Gabriel Liiceanu, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, cărora le face o serie de portrete îndrăgostite (nu sunt singurele din carte, pentru că Horia Patapievici are vocația admirației și căldura omenescului care însoțesc o punere în relație armonioasă și nuanțată). Cărțile care m-au format și Bucureștiul meu ar putea intra în orice antologie esențială a nostalgiei, unde Bucureștii ce se duc imortalizați de Henri Stahl devin Bucureștii ce seduc dincolo de timp. Ceea ce individualizează nu numai acest eseu este suprapunerea peste emoție și plasticitatea evocării, stilistica memoriei, a reflecției, a descoperirii unor inefabile, în cazul de față armonizarea geografiei urbane cu o geografie a plăcerii, care decurge din maniera de a trăi și care a definit până la un punct Bucureștiul.
Despre vicii și păcate este una dintre cele mai rafinate reflecții teologice pe care le-am citit, situarea viciului nu într-o listă oricât de nuațată, ci explicarea lui ca mecanism moral și cognitiv, trecând de la filosofie la literatură și evident la Scriptură, mi se pare că oferă marca acestei gândiri care își selectează exemplele dintr-o cultură vastă, probând în același timp necesitatea de a face să comunice toate aceste planuri. Dar acest eseu reflectă punctul de pe circumferința pe care o oferă un alt eseu remarcabil Noua Europă și vocea care lipsește: creștinismul (Joseph H.H.Weiler), punând în valoare raționamentele unui specialist în drept constituțional, dar extrapolându-le la o problematică vizând fundamentele culturii și civilizației europene, recuperabilă și dintr-o admirabilă conferință Sinuciderea Europei?, ținută la Ateneu în 2019. Dacă eseurile menționate oferă date despre erudiția vie și nu arhivistică a scriitorului și puterea de a realiza corespondențe pertinente între domenii de cunoaștere localizate prin trimiteri exacte, un eseu precum Mâna și nasul relevă o altă capacitate foarte rară, aceea de a construi teorii culturale, de a ridica faptul de cultură la maxima sa elevație acolo unde le devine modalitate de a înțelege cultura în ansamblul ei. Apelând la o metaforă cognitivă pornind de la un mic tratat al lui Plutarh, Patapievici situează imaginea gândirii în două dimensiuni, cea a olfactului, ca mireasmă, și cea a tactilului ca îmbrățișare corespunzătoare pentru două atitudini existențiale, pentru două moduri de a fi în raport cu lumea. Patapievici deplasează tema pe rând de la filozofie, teologie, istorie a ideilor politice către categorii îndelung frecventate argumentativ precum obiectiv-subiectiv, într-un context al discernerii valorilor și implicit al instrumentalizării lor ca bine comun prin politică. Concluzia pe care o redau în nota ei paradoxală, „În orice caz, prețul de sânge este evitat dacă reușim să ne comportăm față de lucruri ca și când ar avea trup, dar să ne încredem în realitatea lor ca și când ar fi doar bune (sau oribile) miresme.“, se încarcă de intesitatea unei gândiri vii, aproape exuberante, dar care nu se desparte niciodată de o matematică a raționamentului, o rigoare de geometru, acest bagaj cu care Patapievici vine din frecventarea științelor exacte. Dacă a împrumuta obiectelor un trup sau a le întrupa în relația pe care o avem cu ele concomitent cu dematerializarea lor în miresme alcătuiește o prudentă așezare în dispozitivul acestei lumi, ultimul eseu al acestui capitol, Ochii de carne ai iubirii, pledează pentru o întrupare a spiritului dincolo de filia, prin dragoste, pentru o reconciliere a trupului, a cărnii și implicit a plăcerii cu grația și harul într-o demonstrație de o finețe pe care doar marii teologi o au și pentru care stă, figură centrală, Maria Magdalena.
Un alt mare capitol, Țara, Patapievici îl consacră unei analize a Revoluției române în contextual „revoluțiilor de catifea“ care au răsturant regimurile totalitare din Europa de Est, cu un studiu de caz care definește și o atitudine particulară și paradoxală, aș numi-o creștină, cazul lui Adam Michnik. Patapievici răspunde unor interogații fundamentale legate de elemente constitutive pentru cultura și civilizația românească. Reflectând la tipul de cultură revoluționară care apare în 1989, Patapievici consideră că avem de-a face cu o „revoluție de centru“ care a suspendat radicalitatea revoluționară, iacobinismul constitutiv, răfuiala sângeroasă cu trecutul și cu reprezentanții statului totalitar, printr-o reîntoarcere la valorile fondatoare ale civilizației europene moderne. M-a impresionat rolul pe care Patapievici îl decelează criticii literare în Critica literară: un portret ca instanță de echilibru în fața derapajelor totalitare, ca apăratoare a culturii române, un rost ale cărui puncte de articulație poartă numele unor mari critici, triada Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Manolescu, la care îi adaugă într-un alt capitol pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca în lupta lor nu pentru „o literatură frumoasă“, ci pentru „o societate de caractere“. Pentru că acest articol este găzduit de una dintre cele mai importante reviste literare, voi face loc unui citat emblematic: „Această ștafetă de vocații și profesiuni de credință străbate ca un fir roșu cultura noastră, despre care putem spune că a fost salvată de trei ori de critica literară: prima oară s-a salvat de mediocritatea falsității, prin noua direcție cerută și impusă de Titu Maiorescu (opunând formelor fără fond adevărul); a doua oară s-a salvat de seducția colectivismului prin autonomia esteticului profesată de E. Lovinescu (opunând înrădăcinărilor colectiviste libertatea estetică); a treia oară s-a salvat de asfixierea totalitară prin revendicarea autonomiei valorilor, profesată de Nicolae Manolescu și de critica literară estetică (opunând colectivismului comunist libertatea spiritului critic).“ Și acesta este unul dintre numeroasele pasaje care revendică pentru Horia-Roman Patapievici discernământul critic, spiritual analitic, înțelegerea resorturilor intime ale propriei culturi, dar și a culturii europene, dar și caracterul celui care știe care sunt valorile autentice și se face purtătorul lor indiferent de riscurile asumate, de un context ostil sau de judecăți părtinitoare.