Dialogul de față pornește de la o remarcabilă și neobișnuită cercetare și, totodată, de la o carte a doamnei Florica Dimitrescu, membră a Academiei Române, despre impactul lingvistic al celei mai recente pandemii asupra limbii române: Din terminologia maladiei COVID-19 și a „anturajului“ său – anul 2020 (Editura Academiei Române, 2022). De asemenea, menționăm și că Dicționarul de cuvinte recente al doamnei Florica Dimitrescu urmează să apară în acest an, în cea de-a patra ediție (firește, adăugită).
Cristian Pătrășconiu: Putem vorbi, cu temei, despre o amprentă lingvistică a pandemiei COVID 19?
Florica Dimitrescu: Răspunsul sigur este „da“. Pentru că, de regulă, o boală care se dovedește a fi și gravă și importantă și răspândită vine după ea cu un anumit limbaj, de care oamenii din jur – sigur, întâi doctorii, dar și omul de pe stradă – trebuie să ia cunoștință. Cea mai recentă pandemie nu a făcut excepție…
Ar fi corect să spunem că limba română a fost și ea masiv contaminată? Preiau acum un termen medical, desigur…
Da, așa este! Vocabularul uzual a suferit modificări sem – nificative.
Cum anume?
Din păcate, trebuie să spunem că nu a fost un eveniment fericit și nu e în continuare. Nimeni nu a știut în 2020 ce se va întâmpla mai departe. Am auzit absolut întâmplător, la începutul acelui an, un cuvânt – „coronavirus“. L-am auzit, nu citit în vreun ziar; și trebuie să spun că eu, ca lingvistă, lucrez aproape exclusiv pe presa scrisă și pe emisiunile de la radio sau televiziune. Am auzit, așadar, acest cuvânt, la un telejurnal. Prima dată am crezut că nu l-am înțeles bine; e, de altfel, un cuvânt destul de lung, e alcătuit din două cuvinte. A doua zi l-am regăsit în ziarul „Adevărul“ – din care eu scot zilnic fișe pentru cuvintele noi. Era vorba despre acel vas de croazieră, cu peste două mii de oameni, în care peste 500 au contactat această boală încă necunoscută. Nu i s-a spus atunci numele maladiei; numele COVID-19 a apărut prin decizia Organizației Mondiale Sanitare abia în martie. Am notat acest cuvânt, l-am trecut pe o fișă și am fost impresionată (poate că asta m-a dus mai departe) că, între cei contaminați de noua boală sunt și 17 români. Aceasta a fost un imbold în plus pentru a mă interesa. Am urmărit, așadar, și în felul acesta, mi-am îmbogățit și eu vocabularul cu o serie de cuvinte. Trebuie să vă spun că, în general, sunt foarte atentă la boli. Și asta din rațiuni personale (aș fi dorit să fac medicina) și profesionale, pentru că molimele sunt și „purtătoare“ de cuvinte noi într-o limbă.
Cuvinte recente, așadar. Există o diferență între cuvinte recente și neologisme…
Așa este. Diferența este una de întindere în timp și de raportare la timpul cercetării. Să dăm un exemplu – cuvântul miss e încă azi un neologism. Sunt cuvinte care, chiar dacă sunt de 40, de 60 de ani în limba română își păstrează un statut de eleganță, referitor la realitatea vieții din trecut. Un cuvânt recent însă trebuie să fie un termen care a apărut mai de curând. Distanța în timp face deosebirea aceasta. În cazul limbii noastre, suntem într-un fel într-o situație nenormală și nefericită, pentru că dicționarele noastre nu menționează, cum ar fi normal, anul când a fost pentru prima dată atestat un anumit termen. Sigur că nu avem cum să spunem asta despre cuvintele din latină – acelea sunt cele mai vechi pentru noi și pe ele s-a clădit româna. Dar ar trebui să știm cam de când datează cuvintele de origine slavă sau maghiară, turcă și așa mai departe. Adică – influențele venite asupra limbii române. Din păcate, nu avem această datare nici despre, mai întâi, cuvintele de origine franceză provenite în limba română și, mai de curând, cuvintele de sorginte engleză.
Revenind la 2020: pentru un lingvist, pentru un gospodar de elită al limbii române, e un an foarte bogat acesta, nu?
Fără discuție că da. Am avut o supraofertă! E un an care ne-a adus enorm de mulți termeni noi din cauza acestei boli; dar nu numai despre această maladie. Terminologia specifică acestui an – și a următorilor de altfel – a reușit să se infiltreze în toate domeniile vieții noastre.
Ca lingvist – cum ați făcut ordine în acest an?
Ușor nu a fost; nu am avut niciun fel de exemplu de dinainte. A trebuit să fac o clasificare care, din diverse unghiuri, să urmărească acești termeni. Pe scurt, aceste puncte de vedere sunt aproape toate cu caracter lingvistic, dar cu rezultat medical și, de asemenea, cu un substrat de limbă general.
Să dăm câteva exemple, vă rog!
Cea mai importantă categorie este cea semantică. Cu alte cuvinte: care sunt sensurile termenilor pe care îi folosim? Aceste sensuri trebuie să fie împărțite în două mari calupuri. Primul: limbajul propriu-zis medical. Al doilea: limbajul domeniilor conexe. De exemplu, pentru limbajul propriu-zis medical, avem cuvinte și sintagma măsuri preventive precum: ambulatoriu, autocarantină, autoizolare, autoizolare voluntară, brățară de monitorizare, carantină, carantinare, carantinat, centru de carantină, distanțare fizică (nu a fost niciodată o distanțare socială – formularea a fost greșit folosită!), lockdown, igienizare, măsuri de izolare, prevenție (înainte, acest termen se folosea mai ales în justiție; în pandemie a devenit un cuvânt al limbii comune).
Iată cum respiră limba română! Ce plămâni lingvistici are! Ce ați enumerat mai înainte ține de centru, de „dispozitivul medical“…
Exact. În plus, în pandemie, după cum am spus mai înainte, nu avem numai cuvinte, simple cuvinte. Avem foarte multe sintag – me, grupuri de cuvinte. Să ne gândim numai la câte tipuri de măști au apărut; de altfel, cuvântul în sine, „mască“ are parte doar recent de o utilizare largă. Astăzi avem, în vocabularul uzual: mască antivirus, mască chirurgicală pentru copii, mască conformă, mască cu filtru de protecție sporită, mască cu grad înalt de protecție, mască cu vizetă, mască de fițe, mască de protecție-mireasă, mască de protecție neconformă sau mască reutilizabilă, mască de unică folosință, mască etanșă, mască facială. Sau niște adevărate „formule“ cu cifre: mască FFP2, mască FFP3, mască DON85 și așa mai departe. Iată numai pentru o singură noțiune câte expresii există.
Așadar – suntem la „măsuri preventive“.
Da. Și dacă e să trecem la o altă categorie – „proceduri medicale, metode sau tratamente“ –, iată ce terminologie avem: analgosedare, antiinflamator, antivirus, autocarantină, autoizolare, filtrarea sângelui, genetică secvențială, hard-lockdown, inhalosedare și așa mai departe. O altă subcategorie – „denumiri de maladii, infecții sau agenți patogeni“: ADN – e un termen care a intrat relativ de curând în limba română, dar care are o circulație extraordinară. Fac o paranteză: asta e ce ne interesează la cuvintele noi, este „circulația“ lor, ca să spunem așa. Multe cuvinte noi sunt atestate în limbă, dar nu erau frecvente. Revin la categoria despre maladii, infecții: agent patogen, ARN, ARN-mesager, boală acută, boală infecto-contagioasă. Sau, la categoria semantică despre „medici și personal auxiliar din spitale“: ambulanțier (un amănunt: cuvântul nu e înregistrat în DEX-ul cel mai recent, cel din 2016, deși avem impresia că îl știm de când lumea; „brancardier“ figurează în DEX, nu și „ambulanțier“), asistent de la UPU, biostatistician, expert în boli infecțioase, expert în sănătate publică, expert OMS, imunologist și așa mai departe.
Cuvinte care, până mai ieri, păreau exotice. Ei bine, după 2020, aceste cuvinte – și numeroase altele – au venit către centrul limbii.
Atât de „în centru“, încât cred că astăzi și ultimul copil de 8-10 ani, și ultimul bătrân din cea mai retrasă comună nu le ignoră; au devenit cuvinte foarte cunoscute. Pentru această stare de fapt, rolul major nu revine ziarelor (care sunt, săracele, pe moarte, în forma scrisă, pe hârtie!), ci al televiziunilor, al mass-media audio-video. Televiziunile mai ales. De altfel, nu cred că aceia care conduc televiziunile de la noi își dau seama că ei influențează acum limba română în cel mai înalt grad și, deci, ar trebui să procedeze în consecință. Să mai dau un exemplu care și el e foarte interesant?
Sigur că da. Chiar vă rog!
Câte tipuri de spitale aveam noi înainte? Nu multe, în orice caz. Mai ales: spitale pe specialități (pentru copii, pentru cardiologie, pentru oncologie, oftalmologie și așa mai departe). Astăzi, iată câte noi tipuri de spitale avem – știm cu toții, publicul larg, nu doar cel de specialitate: secție modulară, spital-cheie, spital COVID, spital-focar, spital-mobil, spital mobil militar, spital monospecializat, și așa mai departe. Sunt, cu totul, cel puțin 20 de sintagme, practic, născute toate recent, după pandemie.
E și un spectacol al limbii ce a făcut pandemia aceasta recentă?
Da, e și un spectacol lingvistic, cum bine l-ați denumit!
Care apreciați că sunt cele mai puternice cuvinte venite acum, în centrul limbii, de pe urma acestei pandemii?
Termenii de bază sunt: Covid, COVID-19, pandemie, coronavirus. Altfel, o chestiune foarte importantă e cea care privește condițiile de muncă din timpul pandemiei, altfel decât se știa mai înainte! Exista o anume rutină cu privire la faptul de a merge la serviciu. În general, un om care mergea la serviciu știa că intră de dimineață sau în ture de 8 ore. Astăzi, vocabularul cu privire la lucru e mult mai amplu. Iată: anul de lucru comprimat, decalarea programului de muncă, muncă scurtată, munca de acasă, muncă în regim de gardă, muncă în regim de permanență, muncă la dispoziția angajatorului, muncă la distanță, muncă flexibilă, muncă part-time, muncă redusă, muncă online, partajarea locului de muncă, program de muncă flexibil, telemuncă și așa mai departe. Iată câte forme s-au împrumutat și s-au inventat și, se pare, chiar cele mai multe au dat roade. Mai mult decât atât: cuvintele sau grupurile acestea de cuvinte dau seama și de schimbări de mentalitate. Până acum, puțini credeau că, lucrând de acasă, lucrezi ca și cum ai fi la serviciu, dar așa a și fost și, se pare, chiar randamentul muncii de acasă a fost superior celui realizat „la birou“, în institute etc. S-a schimbat ceva esențial în acești doi ani – și limba, limba română în cazul nostru, a înregistrat, în diverse forme, această transformare legată de muncă și de noua percepție a oamenilor asupra muncii.
Dumneavoastră vorbiți, în legătură cu acest impact lingvistic major al pandemiei de coronavirus, de un fel de „imperiu lexical“….
Exemplele date mai sus asta demonstrează! Să trecem, de exemplu, la domeniul conex al transporturilor, în care impactul pandemiei a fost însă mai modest. Iată câteva cazuri de sintagme nemaiîntâlnite mai înainte: ambulanță aeriană, avion roz care transportă copii bolnavi, bulă de circulație, culoar de tranzit, mașină Bolt, punte aeriană. Sau, în sectorul finanțelor: bani proaspeți, coronabond, coronacriză, pandemia datoriilor, taxă de coronavirus…
O secțiune a studiului dumneavostră cu privile la profilul lingvistic al pandemiei menționează și elementele lexicale care parvin în română din alte limbi. Engleza și franceza – cele două sunt limbi previzibile. Dar sunt și din ebraică, din japoneză, din rusă, din quechua…
Da. Însă dintre acestea din urmă sunt totuși foarte puține cuvinte. Majoritatea noilor termeni vin din engleză acum. De fapt, elementele medicale mai vechi provin din franceză, iar elementele medicale recente și răspândirea lor în celelalte domenii – în imensa majoritate, își au originea în engleză. Este un fapt care menține și întărește o tendință a ultimelor decenii: după Revoluția din 1989, influența englezei asupra limbii române a devenit mai mult decât importantă.
Cu alte cuvinte, o asemenea dinamică era, totuși, ceva inevitabil.
Putem spune și așa. Nu se putea să existe o asemenea pandemie și să nu existe un flux atât de masiv de cuvinte. Dar este de menționat și o noutate – care privește nu numai limba română, ci limbajul mondial chiar: e vorba de un flux alcătuit din foarte multe cuvinte identice. Sunt aceiași termeni, cu aceeași înfățișare lingvistică, atât cât e posibil, și cu aceleași înțelesuri și aceeași pronunțare. Din limba engleză, mai ales. Limba engleză este astăzi, dincolo de orice dubiu, cea mai importantă limbă de circulație din lume
Globalizare, nu?
Absolut. Este încă o expresie a ceea ce se numește globalizare. Este, mai precis, o globalizare lingvistică. Și aceasta, din nou, este un element de noutate: bolile mari, epidemiile de dinainte erau, sub acest raport, lingvistic, cât de cât circumscrise. La o regiune, la un continent. Sau erau din țara cutare sau cutare și nu erau, ca limbaj atât de răspândite. La COVID-19, lucrurile au stat, iată, și în această privință, diferit. De data aceasta, ori că ești în Franța, în China sau în România, cuvintele referitoare la maladie sunt cam aceleași.
Așadar, ca să fie și mai limpede: în timpul carantinei, limba română a intrat sau nu în carantină?
Nu. Limba nu intră, cred, niciodată în carantină. Limba are o extraordinară caracteristică pe care aș putea să o compar cu ceea ce fac apele: curge tot timpul. Ea nu stă, e elementul cel mai mobil, cel care ne înconjoară și ne conduce mai departe pe noi. Limba e în mișcare tot timpul. Nu există secundă în care să nu se întâmple ceva cu o limbă, pentru că limba se mulează pe materialul pe care îl oferă oamenii, într-un timp anume și într-un loc anume. Și uneori face valuri. Boala aceasta recentă vine, am văzut cu toții, în valuri. Suntem în valul 8, 9 sau 10. Nici nu mai știu la al câtelea val am ajuns! Cred că ne-a luat „valul“ demult (râde).
E logic și clar de ce nu ai cum să institui carantina pe o limbă vie. Merg însă mai departe, în aceeași direcție tematică: s-a îmbogățit limba română de pe urma recentei pandemii?
Depinde cum înțelegem acest termen – îmbogățire. La o primă vedere, atunci când unei limbi îi apare un termen nou sau o sumă de termeni noi, aceasta înseamnă o îmbogățire. Dar, dacă termenul nou nu se repetă, dacă acest termen nu are „pui“ – dacă nu este însoțit de formațiuni lingvistice compuse, sau cu sufixe ori cu prefixe, plecând, la bază, tot de la el –, ei bine, atunci acest cuvânt nu se integrează în limbă și dispare. Limba nu se îmbogățește cu adevărat; poate fi vorba de o îmbogățire artificială, de moment. Îmbogățirea unei limbi cu adevărat nu se poate constata într-un an, câteodată nici în zece ani. Trebuie să așteptăm mai mult, să urmărim ce face termenul acesta, cum se aliniează (și dacă se aliniează) el unei limbi. Aceasta înseamnă, pe de o parte, frecvența lui în limbajul comun și, pe de altă parte, extinderea lui prin familia de cuvinte (și, din nou: frecvența de folosire a acestora) – cuvinte compuse, cuvinte cu prefixe, cuvinte cu sufixe, cuvinte intrate în sintagme. Acel cuvânt care rămâne cu adevărat, are și „pui“ și reprezintă un plus în limbă. El este, cum se spune, o „achiziție“. Nu sunt foarte mulți termenii care rămân. Cei științifici, trebuie să adăugăm această nuanță, cam rămân – depind de ramura științifică respectivă și se implantează în limbă ca atare. În zona medicală, o ramură care produce boli, nu se poate să se și stabilizeze în limbă.
Întreb și în sensul invers: oare a și sărăcit limba română ca urmare a pandemiei provocate de coronavirus?
La limită, o limbă nu sărăcește, ci doar se transformă. Dar de sărăcit – mai greu! Limbile au o putere de regenerare formidabilă. Un cuvânt se naște din alt cuvânt, o expresie cheamă o alta. Există ceva în limbă care clocotește, care nu-i dă voie să staționeze, să încremenească. Limba este într-un mers continuu!
Așadar, din unghi de vedere lingvistic, veștile care ne vin de pe urma pandemiei sunt mai ales bune?
Da. Orice „intrare“ într-o limbă, dacă se menține, e un câștig, e o veste bună pentru acea limbă. Este însă o diferență importantă aici: între „a intra“ și „a te menține“. E ca omul care a intrat în apă, dar habar nu are să înoate și omul care, intrând în apă, înoată ca „peștele“.
Se îneacă multe dintre ele.
Da. Din păcate. Se îneacă exact la mal, cum se zice.
Revenind la bogăția unei limbi și la procesul de îmbogățire a unei limbi…
Exact la subtema aceasta aș vrea eu să adaug și amintesc că, la noi, marele filosof Constantin Noica avea un simț al limbii ieșit din comun. El spunea așa: „o limbă rezistă atâta timp cât poate inventa“. Este foarte bine spus! Foarte adevărat! Se știe, de altfel, că românii sunt harnici „făuritori“ de termeni noi, cu care, de multe ori, și glumesc; ar trebui să fim conștienți de această forță a limbii noastre odată ce, numai în domeniul discutat, acum au creat rapid numeroase cuvinte precum:antibotnițar, antivaccinist, antivirusist, botniță (pentru mască), carantihnă. Și, de asemenea, unele sintagme noi: leac fals, mall de sănătate, răspândac de coronavirus, robotul „escu“ și altele. Limba noastră, să știți, este una dintre cele mai bogate. Un dicționar de sinonime de limbă română pus în comparație cu unul similar pentru italiană, franceză, germană va da argumente foarte puternice în sensul ideii mai înainte enunțate. Fără să vrem neapărat aceasta, dicționarul nostru este mult mai voluminos decât al altor limbi. Motivul este că, în colțul acesta de Europă, unde ne-am nimerit să ne naștem, am avut nefericirea să fim singura limbă romanică. Româna este o limbă romanică izolată aici de celelalte limbi romanice. Să privim în zona opusă, către Apus: limbile romanice stau una lângă alta: portugheza – spaniola – catalana – franceza – italiana. De regulă, limbile romanice sunt separate prin specificul lor, de obicei fonetic, dar sunt unite între ele, sunt vecine și legate între ele prin rădăcinile latine. Noi, aici, în Balcani, am rămas izolați. Noi avem rădăcinile latine, dar asupra noastră au venit atâtea alte influențe pe care majoritatea celorlalte limbi romanice nu le au. Noi, de bine, de rău, am acumulat foarte multe elemente străine de la năvălirile care au trecut peste noi. Toate ne-au lăsat câte ceva. Aceasta înseamnă îmbogățire a limbii. Înseamnă și această capacitate extraordinară de a inventa și de a se autoinventa. De aceea noi avem sensibil mai multe sinonime decât alte limbi.
Iar recentissim: chiar cu accent pandemic, dacă pot să spun așa.
Să vă spun încă ceva legat de acest aspect și de inventare și reinventare prin limbă. Într-o notă ceva mai veselă, să pomenim despre o recomandare „frățească“ adresată bolii despre care vorbim – virusul acesta a fost de altfel autohtonizat, sub o formă ușor umoristică. Virusache – așa i s-a mai spus destul de des. Iată recomandarea de care aminteam, cu rimă cu tot: virusache, virusache / ia mai stai naibii colo-frate!. E dintr-o poezie populară asta. Sau, tot în registrul umorului și în legătură cu leacurile noastre seculare când apare câte o boală din aceasta: țuică, ceapă, usturoi / iese virusul din noi.
Da. S-a vorbit și de lacrima lui COvidiu și de Wuhanul lui Manuc!
(râde) Da. Limba nu stă pe loc, e într-o permanentă mișcare. Dacă, în chip de rezumat, tragem o linie demarcatoare între ce ne-a rămas ca limbaj specific după alte maladii importante și cea cercetată acum din perspectiva nomenclaturii sale, se poate constata că trei atribute conturează profilul lexical al pandemiei actuale: mai întâi un vocabular cu caracteristici medicale extrem de numeros, în timp ce fiecăreia dintre celelalte boli i-au succedar urme modeste, deja uitate în timp; în al doilea rând un limbaj nou cu o forță de extrapolare imensă în multe alte sectoare ale vieții omenești, dintre care aici am amintit numai câteva cuvinte și câțiva termeni, unde celelalte molime sunt ca și inexistente; în al treilea rând, răspândirea inovațiilor cu rapiditatea fulgerului într-un timp aproape ireal. Acestea trei atribute individualizatoare – amploarea, extinderea și velocitatea –, adunate într-un singur mănunchi, formează unicitatea terminologică a maladiei COVID-19. Oricum, credem că se poate afirma că, în raport cu alți ani, din punct de vedere lexical, primul an al pandemiei, anul 2020 (cercetat în cartea mea), a fost un an excepțional de productiv.
Așadar: să fim pozitivi în privința dezvoltării limbii române în raport cu impactul pe care l-a avut pandemia coronavirusului?
Categoric. Pozitivi și optimiști!