În 2015, istoricul belgian Idesbald Goddeeris a publicat un studiu despre flexibilitatea identității europene, arătând cum ideea unei Europe răsăritene izolate și nedezvoltate nu a existat până în secolul al XVIII-lea în lumea occidentală. Până atunci Europa s-a perceput ca fiind divizată după o linie ce despărțea sudul de nordul barbar, acela de unde, în fond, veniseră și migrațiile ce au distrus Roma antichității târzii. Narațiunea definirii de sine s-a schimbat treptat, începând cu secolul al XVII-lea și încheindu-se în următorul, când nordul a început să se dezvolte economic, câștigând importanță și schimbând harta mentală a Europei. Occidentul s-a asociat cu noii îmbogățiți și s-a dezis treptat de fidelitatea față de propriu-i „orient“, unul tot mai rural și afectat politic și economic de sfera otomană. Lăsat în urmă și mai apoi chiar „inventat“ ca alteritate, acest orient european, afirmă Goddeeris, nu a fost niciodată „nici omogen, nici înapoiat“.
Merită amintită poziția recentă a lui Goddeeris și observat și că prezența lumii „grecești“ în Occident nu este o temă necercetată în Europa apuseană. Dimpotrivă, italienii – cei mai atașați de aceasta și considerați o adevărată placă turnantă între cele două lumi pe falia est-vest – sunt capabili să publice un catalog de opt sute de pagini fie și pentru o expoziție de artă, una între altele, despre prezența grecească în Occident. Vezi de exemplu, în acest sens, I greci in Occidente (coordonat de Giovanni Pugliese Carratelli, ed. Bompiani, 1996), rezultatul editorial al unei expoziții mai vechi, dedicată numai antichității și coordonată de un istoric. Pe de altă parte, fidelitatea Italiei față de propriile-i tradiții bizantine este binecunoscută. Ea a durat până târziu, teoretic până în Renaștere, dar în fapt nu s-a încheiat niciodată, mai ales întrucât țara își poartă și azi cu mândrie propriu-i Bizanț (Ravenna, de exemplu, datorită excepționalelor monumente din vremea lui Iustinian, foarte bine conservate, este numită și „Pompeiul bizantin“). O importantă dovadă a condiției duble a Italiei, care ar copleși cu prezența ei studiul unor astfel de apropieri, este că un proiect editorial de tipul „Bizanțul și Vestul“, dedicat Evului Mediu central, este nevoit să o lase deoparte, tocmai pentru a-i dedica „Italiei bizantine“ un volum special. Ce mai rămâne atunci din temă?
La această întrebare și-a propus să răspundă proiectul unui nou Companion to zantium and the West, 900-1204, apărut anul trecut la Brill, după o muncă de mai mulți ani, începută în 2014. Coordonatorii Nicolas Drocourt (Universitatea din Nantes) și Sebastian Kolditz (Universitatea din Heidelberg), medieviști și bizantinologi, propun pentru cercetare intervalul care definește lumea post-carolingiană și se oprește la Cruciada a patra, când atacul cruciaților occidentali asupra Constantinopolului va produce o adevărată falie între cele două lumi, una probabil niciodată pe deplin vindecată. În introducerea la constructul lor editorial, coordonatorii aleg să puncteze vorbele împăratului german Conrad al III-lea, adresate împăratului bizantin Ioan al II-lea Comnenul în 1142: „Roma cea nouă a domniei Voastre este de fapt fiica republicii noastre romane […], așa că grijile noastre sunt comune, prietenul unuia va fi și al celuilalt, dușmanul de asemenea […], și cine n-o respectă pe fiică va cunoaște virtuțile și sabia mamei“ (tr. mea); oricine ar fi acela, subliniază împăratul german. Acest atașament declarativ nu a fost suficient – știm astăzi – și nici de pe celălalt tron ierarhiile de putere nu se vedeau în același fel. Bizanțul îi recunoștea Romei întâietatea între cele cinci patriarhii tradiționale demne de respectul său, dar mult timp cel dintâi s-a perceput, deși decădea accelerat, drept mult mai unitar politic, mai vechi și mai coerent în continuități conservatoare decât Occidentul fărâmițat și tot mai divers.
În intervalul stabilit pentru acest volum, cei optsprezece autori, specialiști la mari universități din Germania, Franța, Spania, Anglia, Austria, Israel și Grecia, văd „un moment de transformare profundă a Occidentului latin în secolul al X-lea pe durata lui lungă“ (p. 8), una în care dinastia macedoneană din Bizanț renunță deja la pretențiile imperiale universaliste ce includ și Vestul latin și începe să îl recunoască pe acesta drept partener cu drepturi egale. Cele patru secțiuni mari ale cărții, cu studii dense și pe alocuri terne, tratează problema celor două imperii, diferențele teologice și ecleziologice înainte și după Marea Schismă din 1054, raporturile particulare ale Bizanțului cu diverse spații occidentale (Scandinavia, Anglia, Peninsula Iberică, Franța și statele cruciate din Orient). Câteva studii tratează raporturi politice temporare între dinastii: între Comneni și Stauferi, de exemplu, sau relațiile câtorva dinastii normande cu Bizanțul în secolele XI-XII. Ultima secțiune îi analizează pe cei care în istoriografia mai nouă primesc tot mai des eticheta de „brokeri culturali“: călători, diplomați, negustori, monahi activi, neretrași din lume ș.a. În această secțiune este discutat rolul coloniilor italiene din Bizanț (Constantinopol, Creta, Cipru etc.), rolul evreilor ca lianți activi între cele două imperii în toată această perioadă și schimburile de mărfuri și daruri ca fenomen politic și cultural.
În prima secțiune, care vizează percepții ale celuilalt vizibile la nivel lingvistic, studiile reperează textele prin care Bizanțul și Occidentul Latin se privesc și caută să se definească în intervalul selectat. Din aceste studii, substanțiale ca dimensiuni, este de reținut clivajul dintre bizantinii educați, conducători sau cărturari, uneori perfizi, dar și mai adesea pragmatici, și, pe de altă parte, zonele rurale extrem de conservatoare, foarte atașate Bisericii lor și ancorate în percepția negativă a „bestiei sălbatice din Vest“. Termenul Latinoi apare în formulări bizantine abia de la mijlocul secolului al XI-lea, după cel des utilizat anterior de „franci“, iar textele de circulație bizantină mai largă lansează tot mai multe stereotipuri despre latini și încurajează o atitudine reticentă a populației față de aceștia. Pe plan teologic și în liturghie, cele două Biserici se despart în problema adaosului filioque la Crez de către latini, a primatului papei sau în detaliul împărtășirii cu pâine dospită sau nedospită. Mai sunt, desigur, și alte diferențe, dar teologia nu îl împiedică, de exemplu, pe generalul bizantin Nicefor Bryennius să admită calitățile mercenarilor latini din Bizanț, sau pe alți autori să recunoască aptitudinile dezvoltate ale latinilor pentru acțiune și pentru bună administrare (p. 49). Sunt trăsături pe care bizantinii le vedeau încă de pe atunci la rivalii lor și care explică retroactiv, fie și parțial, premisele de prosperitate ale acelei lumi, ce avea să devină curând dominantă.
Sunt evidențiate la tot pasul, în acest voluminos op, „fertilizarea reciprocă“ a celor două lumi (p. 61), ca și multitudinea de spații, mai mari sau mai mici, de „intermediere“ (betweenness) și de „periferie transimperială“ (p. 177). Era de așteptat, de altfel, ca acestea să fie cele vizate, mai ales întrucât studiul Italiei rămâne în volum deliberat marginal, deși nu cu totul absent, din motivele menționate la început. Pe de altă parte, în studiul introductiv coordonatorii anticipează cele mai importante obiecții ce i se pot aduce acestei cărți, iar una este mai mult decât notabilă: dintr-o carte de tip tratat a relațiilor Vestului cu Bizanțul în Evul Mediu central lipsesc capitole despre relațiile cu Bizanțul ale regatelor Boemiei, Poloniei și Ungariei. Exact unde apropierile ar fi fost mai consistente (și nu doar pe scurte perioade sau la nivel de detaliu, prin identități particulare și mici bizarerii), exact aici s-a gripat colaborarea academică între contributori. Nu în ultimul rând, am o reținere metodologică în cazul capitolului semnat de Eleni Tounta despre relațiile normanzilor din Italia cu Bizanțul în secolele XI-XII. Urmărind cu toată seriozitatea – așa cum se recomandă academic – acest subiect, autoarea ocultează prezența și influențele, multe și variate, ale arabilor în aceeași perioadă în zona cercetată. În cele din urmă, vorbind insistent doar despre doi termeni într-o ecuație de trei, studiul rămâne trunchiat și imaginea istorică deformată, deși expertiza autoarei în relații italo-bizantine este indiscutabilă.