Un roman nonficțional distopic”, cartea lui Benjamín Labatut Când nu mai înțelegem lumea (traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Pandora, 2022) este un fel cu totul aparte de romanțare, în sensul că meditația autorului în marginea „legăturilor complicate dintre descoperirile din lumea fizicii și a matematicii și tendința umanității de a se autodistruge” întrețese palpitant și tulburător biografia unor oameni de știință – precum Haber, Grothendieck, Heisenberg, Schrödinger – cu excrescențele la fel de tulburătoare ale imaginației sale. Tema centrală este aceea a cunoașterii, dar și a limitelor ei. Nu doar că marile descoperiri ale științei rămân necunoscute oamenilor obișnuiți, dar, cu cât știe mai multe, omul de știință află și cât de mult au crescut necunoscutele lumii, umbrele din colțuri de odaie. Blagian, lumina descoperirilor aduce în lume „neînțelesuri și mai mari”. Heisenberg constată, în carte, că realitatea ne îngăduie să percepem lumea cu o claritate cristalină doar cu un ochi odată, niciodată cu amândoi. Ceea ce numim realitate conține experiențe și interpretări infinite. Viața este o lectură activă, valorizantă și incompletă. Cum ar zice Saramago, să nu se uite că „ochii creează diversitatea lumii și făuresc minunile”.
Principiul incertitudinii, confundat uneori cu efectul de observator, probează imposibilitatea cunoașterii absolute ridicând, astfel, la absolut dorința/datoria de a cunoaște. Personajul Heisenberg din romanul lui Labatut știe că poziția unui electron este determinată cu precizie doar dacă îl oprești pe orbita sa „ca pe o insectă înfiptă într-un ac de gămălie”, dar atunci nu poți să-i cunoști impulsul. Îmi plac posibilele interferențe ale științei cu literatura. Să amintesc aici cum descria proza Hortensiei Papadat-Bengescu Liviu Rebreanu: „La domnia sa, lumea și viața stau pe loc, pe când scriitorul își schimbă neîncetat unghiul de observație”, sau Mihail Sebastian: „Ai impresia că oprești ceva în loc și că prinzi în ace cu gămălie, pe o pânză invizibilă, o viață și o serie de imagini.” Pentru analiștii interbelici, faptul că viața acceptă contemplarea doar dacă te oprești, retezând cursul ei firesc, era un bun deja câștigat.
Heisenberg și Niels Bohr, personajele din cartea lui Labatut, conchid: „Realitatea nu există sub forma a ceva separat de actul observației”, iar „Un electron nu se află în niciun loc fix, până când nu e măsurat; abia în clipa aceea apare. Înainte de măsurare, nu are niciun atribut; înainte de observare, nici măcar nu te poți gândi la el”. Pur și simplu „nu există o lume reală acolo, în exterior, pe care știința să o poată studia”. Căci oamenii sunt deopotrivă observatori ai lumii și actori pe scena ei. Nu pot ieși din ei decât prin cuvinte, cum știa prea bine Eminescu: limba e măsurariul culturii unui popor. Ca observator obiectiv și actor marcat inevitabil de subiectivitate, scriitorul propune drept adevăr propriul insectar.
Citesc cartea cea nouă a lui Gabriel Chifu, Marea carte a uitării, din perspectiva efectului de observator. Iau titlul în ambele sensuri ale uitării: toate trec și se uită, dar toate pot fi și privite („te uită cum…”) atâta timp cât încă sunt, iar ochiul le poate observa. Într-o scrisoare către Liviu Rebreanu, Camil Petrescu spune: „Nu-mi pot închipui că literatul e un soi de vierme de mătase, care scoate totul din el, ci mai curând o prismă rară de cristal, care deformează, frumos și egal, tot ce trece prin ea. Artistul proiectează lumea posibilităților”. În Cronica, de autor întocmită, a unor întâmplări aproape reale petrecute într-un oraș aproape imaginar, Gabriel Chifu duce mai departe ideea potențării realului prin ficțiune.
Efectul de observator poate fi identificat, de altfel, în toată proza lui Gabriel Chifu. Șansa unor experiențe în registre diverse și chiar opuse e exploatată deschis ca remediu la oțiu și singurătate. „Cred în proza de tip palimpsest, în care straturile succesive de semnificații se însumează dând sensul ultim al cărții, care este interogativ și spiritual”, spune într-un interviu cu Gabriela Adameșteanu. Astfel, Punct și de la capăt (2014) e o construcție modulară pe cât de pedantă în compozițiile ei succesive, pe atât de liberă și de tulburător flexibilă; o privire ațintită, scrutătoare asupra adevărurilor aparent izolate și autonome, dar imbricate strâns în subterane greu accesibile. Ploaia de trei sute de zile (2017) e o machetă scripturală inedită, cu acoperișul dat deoparte, cititorul având privilegiul de a privi alături de autor încăperile locuite de personajele emblematice. Vocile povestitoare intră în scenă ca naratori auctoriali, fiecare cu propria încăpere în care se strecoară, prin ferestre decupate anume, lumea celorlalți, cu spaimele și întrebările ei. În drum spre Ikaria (2019) întreține abil suspansul, dezvăluirile se fac pas cu pas și nu sunt niciodată încheieri definitive. Drumul cel mare e părăsit, intervine o rătăcire, dar una încărcată de noime. Gândul și gândirea apar la fiecare pagină, la fel a înțelege, a crede, a aștepta. În plus, a privi, lumină.
În cartea cea nouă, existența are la început contondența și cenușiul unui bolovan. Prozatorul-sculptor începe să șlefuiască fețe, una câte una. Fiindcă înțelege să-și exercite puterea de mare conducător de oști ficționale, pune fiecărei fețe o etichetă. Personajele sunt descrise din afară cu trăsături și umori fixe. Pe măsură ce înaintează cu șlefuirea fațetelor, acestea dobândesc autonomie, fără a ieși de sub puterea prozatorului, desigur. Destinele și poveștile lor se întretaie, se separă temporar pentru a se reuni în alte timpuri și locuri. Capitolele sunt notate cu numele personajelor la care se revine în nenumărate combinări, de câte două, de câte trei, și permutări dictate de modificări de timp și spațiu. Fețele bulgărelui romanesc sunt tot mai vii, într-o forfotă de eroi și întâmplări care lucrează cumva holografic, căci prin fiecare nouă fațetă se poate întrevedea, dintr-o nouă perspectivă, întregul Lumii. Când toate poveștile au fost spuse, piatra capătă brusc transparență și scoate la iveală miezul, nucleul. Iar acesta nu poate fi decât moartea, zădărnicia, care potențează condiția de muritori purtători de viață. Peripețiile din carte urmăresc destine umane de-a lungul câtorva decenii. Sub vremi, firește, dar nu ele, vremurile, dau tabloul final. E una dintre calitățile esențiale ale romanului: nu „ilustrează” regimuri politice și ideologii, ci oameni, ființe umane prinse în pânzele de păianjen ale Istoriei și înaintând omenește spre pânza ultimă a muritudinii. Iată-l pe Slobodan Stoianovici: „El, în orice împrejurare, stătuse deoparte, se ferise să se amestece-n politică, se ferise să-și arate sentimentele de nemulțumire față de regim. Alesese calea precauției, a cumințeniei, căutase să treacă neobservat și încercase să-și ducă zilele făcând abstracție de puterea comunistă, care se instalase în țară atât de vârtos, parcă pe vecie. Mereu se străduise să nu ia în seamă istoria, vremurile, să-și vadă de ale lui, numai și numai de ale lui”. Adaptarea se face pe cont propriu: „Lumea e strâmbă, acesta e felul ei de a fi, Bebe era ferm încredințat de acest adevăr. Iar prin acțiunea de delator el ajuta tocmai strâmbătatea lumii, o sporea și o întărea”. Mateiaș are mica lui filosofie străduindu-se „să fie simultan diferit, să ființeze multiplu și astfel să se îmbogățească, să se amplifice ca simțire și ca judecată, ca înțelegere”. O scenă remarcabilă va scoate la iveală cumplita, nebănuita lor incompatibilitate. Bebe e observator cinic, egoist, crud. Mateiaș e un actor naiv și fragil pe care rolul îl depășește.
Ambiguitatea prevestitoare e introdusă de la început, asigurând suspansul. Fișa istorico-geografică a orășelului e desenată cu o ironie fină, cu sensuri alunecoase, binele și răul lucrând umăr la umăr. Așezarea conține încifrată în relieful ei toată povestea: „nu este unul plan, cum ar fi de presupus, ci are variații neobișnuite de forme și de înălțime. Se ridică lin formând, în preajma Dunării, o colină terminată cu un platou de unde priveliștea spre apă este tulburătoare. Pentru ca apoi, deodată, la marginea dinspre nord-est a Ocasumului, solul să coboare abrupt printr-un povârniș argilos. E o discontinuitate evidentă: o falie pare să despartă cele două spații, vatra așezării, ondulată, cu neregularități, suișuri și coborâșuri, iar mai încolo, jos, șesul, care se întinde monoton, parcă nesfârșit”. Relieful deja asumă o lume supusă unor mișcări tectonice imprevizibile și necontrolabile. Pe acest fundal începe derularea de episoade care decupează zile și ore, cu reflectorul mutat pe grupuri de personaje („Se observă cu ușurință: fata e personajul central, băieții gravitează în jurul ei…”), celelalte rămânând în umbră, neobservate și, deci, inexistente. Instrumentarul cinematografic apelează și la artificii teatrale, curgerea și oprirea în loc fiind alternative, întâmplătoare. Simultaneitatea („La aceeași oră, sus, pe platou, la monumentul închinat Războiului de Independență s-au întâlnit patru tineri…) nu înseamnă comuniune, coexistența eroilor e mereu impenetrabilă. Singurul care trage sforile rămâne, firesc, autorul. Când din fotoliul de orchestră, cu primplanuri detaliate și tușe poematice, când din galerie, în panoramări iuți, meditativ-concluzive, acesta observă, privește/vede, încearcă să înțeleagă. Dimpreună cu personajele sale, se prinde într-o expediție de recunoaștere a adevărurilor umane și de identificare a unei direcții. Sunt cu toții observatori care prind în insectarul efortului de a înțelege întâmplări nenumărate al căror înțeles nu e unul singur, distinct și definitiv („Și sigur că da, șiret, fin observator, Balaban deslușea toate nuanțele…”). Fragmentele sunt dominate și chiar hărțuite de dorința obstinată de a înțelege, a desluși (o ieșire, o potecă, un răspuns, o soluție, un adevăr, un mister), a pricepe, a ști. Privirea vede și observă detalii disparate pe care le îmbină în momente de reflecție. Când nu e cea fugară și superficială a clipei și a detaliului decupat în goana vieții, privirea devine ațintită – în zare, spre bezna de afară, pe fereastră, undeva departe, ieșind din lume pentru a se limpezi. Dar, pagină de pagină, deasupra tuturor, stăruie și lucrează împreună a gândi și a simți, cele două căi prin care mintea se acordează melodiilor line ori zgomotoase ale Lumii: „Deodată, un gând îi răsare în minte, cu claritate, ca o stea licărind pe cerul nopții”. Lupta se poartă cu iluzia, părerea, aparența, care pot fi înșelătoare, mincinoase.
Scenele sunt observate/filmate fiecare cu orbita ei presupusă. E un migălos scenariu reconstituit și construit deopotrivă: „1. 5 spre 6 noiembrie 1961: o descindere în noapte. Este anul 61 din secolul 20 și este trecut de miezul nopții de duminică, 5, spre luni, 6 noiembrie. Vreme de toamnă mohorâtă și rece. Cerul fără stele seamănă cu o lespede de piatră așezată deasupra orășelului Ocasum”; „2. 5 noiembrie 1961, cu douăsprezece ore înainte. Pe una din străzile principale din Ocasum, cea cu magazine aflate la parterul unor case mai toate cu etaj, datând în majoritate de la începutul veacului, pășește un grup format din cinci persoane: în față, sunt trei doamne care înaintează agale, în timp ce poartă o discuție însuflețită; iar după ele vin doi domni, mergând tot așa, fără grabă, în pas de promenadă”.
Năruirea finală, deloc pesimistă, doar descrisă cu o luciditate sticloasă, înregistrează inevitabilul exil „pe peticul de pământ al unui acum înmărmuritor de îngust”. Simbolic, râpele roșii de argilă „încep să se surpe și să se risipească. Vertiginos, uluitor. Parcă s-ar fi pornit un cutremur distrugător, parcă tot ținutul ar fi fost făcut nu dintr-un sol obișnuit, ci dintr-o pulbere inconsistentă, din cenușă…”. Mai mult, „autorul are aceeași soartă ca și personajele plăsmuite de el”. Sfârșește și el „mistuit în uitarea despotică, supremă, eternă”. Dar efectul de crepuscul scontat e subminat de efectul de observator. Cititorul care a parcurs sutele de pagini știe deja că e o carte a memoriei și a ne-uitării. Literatura ca „vistiernic al ființei” nu abdică de la rostul ei. Cartea rotunjește o ipoteză în plus despre rostul existenței umane. După Cantemir, prin ypothesis se înțelege „întrebare hotărâtă și sfârșită, pre lângă carea toate mărginile întrebării să învârtejesc”.