După salvarea copiilor Marei de pe luntrița luată de valurile învolburate ale Mureșului și după acceptarea din partea asistenței a explicației date de aceștia pentru imprudența comisă, toate ar fi fost bune și frumoase dacă maica Aegidia nu ar fi făcut remarca: „– Și câte sunt nenorocirile ce s-ar mai fi putut întâmpla dacă n-ar fi paza Celui-de-Sus. La noi nu se întâmplă astfel de lucruri!“ (Ioan Slavici, Mara, în Opere, VII, Ed. Minerva, 1973, p. 21; toate citatele vor fi date din această ediție) Remarca religioasei, confirmată de o nemțoaică („La noi e regulă! La români însă toate merg una peste alta“ – Ibidem), este întărită și de alți nemți din mulțime.
Este momentul în care românii prezenți se simt ofensați, dar nu pentru că nu ar fi fost spus adevărul, ci pentru că părerile despre ei sunt dezbătute în mod public și în prezența lor. Spiritele se încing și situația ar degenera într-o încăierare interetnică, dacă nu ar veni la timp replica promptă și hotărâtoare a Marei: „– Dar fata mea cum a ieșit din mănăstire? zise ea rostind vorbele cam rar. Tot învățătorul nostru ar fi de vină dacă copiii s-ar fi înecat în Murăș?“ (p. 22) Așa s-a întâmplat ca un eveniment deosebit – care a determinat toate inimile să palpite la unison în pieptul unor creștini, indiferent de confesiune și de etnie – să ia în zilele următoare o turnură proastă în mințile înfierbântate. Totul risca să se degradeze într-o păruială interetnică a „poporațiunii“, care până atunci trăia în bună pace.
Maica Aegidia este animată de sentimente ecumenice atunci când invocă numele Celui-de-Sus, deoarece este sigură că paza Lui se exercită atât asupra celor doi copii ortodocși aflați la cheremul valurilor, cât și asupra mănăstirii sale, al cărei prestigiu ar fi putut să fie supus îndoielii. Drept mărturie a vederilor sale ecumenice stă ceea ce face pentru întreținerea și educarea Persidei. I se dă Marei un ajutor de neprețuit, în sensul că el nu este prețuit așa cum se cuvine de nerecunoscătoarea profitoare. Or, aceasta, știind că „lucrurile o să meargă mai bine dacă se va ținea dânsa deasupra“, adresează un reproș cu totul deplasat („– Bine, maică, strigă ea, așa păziți dv. copiii?“ – p. 19), aruncat la mijlocul podului. „Cerșetoarea“ de cât mai multe înlesniri de la capătul podului, deghizată în podăriță, care stoarce lacrimi de milă tuturor prin șantaj sentimental, se ține încă o dată deasupra pe nedrept.
Aventura celor doi copii pe Mureșul „foarte lat, tulbure-gălbui și plin de spumă și de vultori“ (p. 17) semnifică o primă confruntare a lor cu valurile vieții. Drept urmare, Trică este dat afară de la școală, iar Persida riscă să-și curme educația, din cauza ieșirii nepermise din incinta mănăstirească. Dar maica Aegidia, având-o mereu în grijă pe fată, încearcă să facă același lucru și pentru fratele ei, îndemnând-o pe mamă să-l îndrepte spre mănăstirea minorităților din Arad. Și nu cred că face totul din râvnă prozelită, așa cum o suspectează Mara. Pățania de la podul Mureșului marchează începutul unor deziluzii încercate de Mara, care nu se va bucura de viitorul plănuit pentru copii, aceștia trădându-i aspirațiile. Pe Trică îl visase staroste al cojocarilor (ceea ce se pare că se va împlini totuși, după terminarea acțiunii din roman), iar Persidei îi menise o viață de bogată și respectabilă cocoană preoteasă într-o parohie. Aceasta din urmă va fi o mare speranță neîmplinită, deoarece Persida ajunge mai rău decât s-ar fi putut crede, într-o căsnicie ratată, din cauză că nu își orientează sentimentele de iubire spre cine merită. Desigur că nu se cuvine să-i dăm dreptate Marei atunci când spune că Națl este „spurcatul de neamț“, dar – neamț ori nu – nemernic tot este, după cum îl consideră cu justețe Trică.
Chiar dacă fuge cu Națl în capitala imperială, iar nu la Vârful cu Dor, să spunem, concubina Sida (din neputința legitimării căsătoriei, neaprobată de niciun părinte) acuză o degradare etnică, religioasă și socială, numai bună de întins spre rumegare în „gura satului“. Iar aceasta, deoarece în romanul Mara, la fel ca în nuvele, există o teatralizare a epicului specifică prozei lui Slavici: totul se întâmplă și se judecă pe scena comunității. Ortodoxa fugise cu un neamț catolic, aflat și sub condiția socială la care aspira Mara, iar căsătoria, înainte de a fi consfințită în fața lui Dumnezeu, trebuia „legalizată“ și binecuvântată de „gura satului“.
Ajunsă la vârsta matrimoniului, pe care nu i-l va recunoaște nimeni, Persida își are tocite ghearele ascuțite, de mic animal sălbatic, cu care se apăra pe sine și pe frate în copilărie. Chiar și în mănăstire, „nu era însă chip s-o desfaci de deprinderile ei urâte, s-o ții peptănată și cu mâinile curate, nici s-o aduci la buna-cuviință“ (p. 14). Treptat însă, adolescenta își supune frumosul trup îngrijirii și, de unde era o copilă murdară, ca și fratele (care rămâne tot la modelul de igienă precară oferit de mamă), devine curată, ordonată și disciplinată, sub influența educației mănăstirești catolice. La ieșirea din mănăstire, fără să aibă aerul unei domnișoare sofisticate, Persida este într-atât de schimbată față de pornirile ei sălbatice de odinioară, încât până și Trică se zăpăcește. Rămas șovăitor în fața surorii sale, el nu mai cutează să o tutuiască și se gândește că ar fi cuviincios să-i sărute mâna, deși nu neapărat sub impresia lăsată de locul sacru din care venea ea.
„Papistășita“ Persida se civilizează, se (auto)educă din punct de vedere intelectual și moral, fără să aibă tangențe cu dogma religioasă. Revenită la viața seculară, ea începe să-și vadă soarta sub forma unui lung șir de culpabilizări, mortificări și îndatoriri, dintre care primează aceea conjugală. Iubirea tolerantă față de semeni și răbdarea cu demnitate în suferință o determină să suporte numeroasele mizerii făcute de Națl în interiorul unei căsnicii neligitim(at)e. Din fericire, nașterea copilului (după unul deja avortat, din pricina bătăii administrate de ratatul măcelar) îi preface din temelii menajul, ea semănându-i Marei, în privința exacerbării sentimentului matern.
Preschimbării Persidei, grație șederii în mănăstirea catolică, îi corespunde și o evoluție în atitudine a mamei sale față de această religie, grație circumstanțelor prin care trec amândouă. De la categoricul „Mai bine moartă!“ (decât să se convertească – Doamne ferește! – fata ei la catolicism) se ajunge la concluzia că „acum era papistaș, nepotul ei, cel mai iubit dintre toți oamenii era papistaș“ (p. 279). Bineînțeles că nimeni nu are nepot ca al ei, chiar dacă e papistaș, totul culminând cu următoarea exclamație plină de toleranță: „– E frumos și la dânșii botezul! Oameni suntem cu toții, tot creștini, creștini adevărați, tot un Dumnezeu avem“ (Ibidem). Aceste fraze sunt aproape identice cu aceea rostită de Persida cu alt prilej: „– Oameni suntem, la urma urmelor, cu toții, și Dumnezeu e unul și același pentru toți“ (p. 95). Până să aibă aceeași părere cu a fiicei sale, Mara vedea lucrurile dintr-un unghi foarte îngust: neamț însemna catolic și schismatic, după cum adevărați creștini puteau fi doar ortodocșii români și conlocuitorii lor sârbi.
Dacă Mara intră în mult așteptata zi de Sfânta Maria în vestita mănăstire neortodoxă din Radna, este pentru că sărbătorirea hramului îi oferă prilej de comerț bogat. Pe Mara nu o interesează tradiția impresionantului pelerinaj, ci vremea bună care s-ar cădea să fie cu această ocazie, ca să vină lumea adunată cu miile, de departe, din șapte ținuturi. Cred că din acest motiv se închină la o icoană străină religiei ei, dar pasibilă făcătoare de minuni: să-i dea Dumnezeu cât mai mult câștig în larga piață din fața mănăstirii. Și cum să nu ajute Maica Precistă lăcrimândă o sărmană văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei, împinși în față să se închine și ei?
Nimeni nu o poate împiedica pe Mara să se închine creștinește, adică în spiritul ortodoxiei, cu niște cruci larg făcute și cu mătănii întinse. Nu o costă nimic și nici nu poate să fie convinsă că icoana este făcătoare de minuni, argumentul ei fiind imbatabil în dogmatismul conținut: o Maică Precistă nemțească nu are cum să fie o Maică Precistă adevărată. Desigur că binecredincioasa ecumenică de circumstanță nu avea știință de faptul că un război al icoanelor doar în ortodoxie s-a dus, iar nu în țările papistășești. Oricum, C. Noica avea să-i întărească argumentul, la un veac de la crucile, mătăniile și rugăciunile făcute de Mara, spunând că „disputele medievale de mai târziu, de la Sorbona, aveau să rămână, pe lângă luptele Bizanţului, un simplu spectacol, ca turnirurile cavalereşti. Aici, în Bizanţ, era pasiune şi curgea sânge în numele ideilor“ (Modelul cultural european, Ed. Humanitas, 1993, pp. 69-70).
Și catolicul Națl a dat un simplu spectacol în fața comunității, numai bun de pus în „gura satului“, făcând să curgă sânge în numele pasiunii și al ideilor sale în toiul disputelor conjugale. În privința sentimentelor nutrite la început față de Persida, ai spune că acest cavaler teuton a prevestit versurile „Icoană-ntr-un altar s-o pui./ La închinat“, din Nunta Zamfirei. Iconodulul îi declară patetic unui prieten: „– Icoană sfântă din altar! strigă el ridicând mâna. Mai bine îmi rup carnea de pe oase decât ca să sfărâm idolu la care mă închin“ (p. 132). Cursul căsniciei, care a făcut-o pe Persida să devină o icoană lăcrimândă, a demonstrat că raisonneurul din roman a avut dreptate când i-a replicat: „– Așa ziceți voi cu toții până ce nu vă săturați de a vă închina, apoi luați icoana și o terfeliți pentru ca să scăpați, grăi Burdea, în vreme ce Națl făcea mereu semn cu degetul că nu și nu și nu!“ (pp. 132-133).
Trecând peste „războiul“ icoanelor ortodoxe și catolice din romanul Mara, îmi pun întrebarea dacă Persida s-ar mai fi căsătorit în ascuns cu Națl în cazul în care nu ar fi primit educația în mănăstirea catolică. Ar mai fi putut trece ea peste prejudecăți etnice și confesionale având doar educația religioasă de acasă, dată de o mamă mândră de faptul că neam de neamul ei nu-și „spurcase“ sângele? Probabil, că ea ar fi ascultat tot de rațiunea inimii, dar cert este că deciziile sale „eretice“ au determinat-o pe Mara să-și regândească atitudinea față de creștinii de alt neam și de altă religie. Oricum, nimeni nu avea copii și nepoți ca ai ei.