În optimismul meu incurabil, mi-am închipuit că nu există ceva mai rău pentru școala românescă decât așa-numitele auxiliare, care parazitează de decenii manualele școlare. Din păcate, se poate și mai rău! Săptămâna trecută, unul din colegii noștri a primit din partea dirigintei fiului său un text intitulat Programă Bac Română 2022-2023, cuprinzând o serie de recomandări de lectură necesare examenului de bacalaureat. Tatăl viitorului candidat și-a imaginat, cum altfel, de vreme ce textul venise pe o cale oficială, că sursa este Ministerul Educației. N-a dat atenție faptului că titulatura instituției cu pricina, menționată în text, era incorectă (…și Cercetării). Așadar, n-a pus la îndoială sursa. Ba chiar a plănuit un calendar de lectură pentru fiul său. În realitate, textul n-are nicio legătură cu ministerul. El emană de la o asociație autointitulată Liceunet.ro, cu sediul la Timișoara, 3008, str. Gheorghe Lazăr, nr. 24, et. 13, ap. 81. Obiect de activitate: Căutări populare. Ce vrea să zică asta? Iată: Genuri literare; Teste de antrenament; Materiale adăugate recent; Lista operelor literare; Statul român modern. Ghiveciul acesta de preocupări m-a dus cu gândul la Enciclopedia Chinezească imaginată de Foucauld, în care figurează sensuri proprii și sensuri figurate ale aceluiași cuvânt, obiecte, animale și păsări. Asociația se compune, probabil, din profesori de limba și literatura română de la Timișoara. Tonul e de obicei categoric („trebuie să studiezi…“). Și eu care vorbeam de recomandări! Bine că nu le-am spus, deși am fost tentat o clipă, sugestii de lectură. Pe scurt, totul seamănă a impostură. Așa-zisele recomandări sunt neprofesioniste, confuze, lipsite de cunoștințele cele mai elementare. Nu atât selecția textelor constituie o problemă, aici e oricând posibilă o discuție. Problema vine din gruparea operelor pe genuri, din absența oricărui criteriu istoric și din indicațiile de analiză, aflate în paranteză, referitoare la fiecare operă. Primul mare capitol se intitulează Poezii de studiat. Aici, cel puțin, până la un anumit punct, ordinea textelor este cronologic firească. Subcapitolul intitulat Pașoptism este ilustrat de Umbra lui Mircea la Cozia a lui Grigore Alexandrescu (mergea și una din fabule, nu credeți?) și de Malul Siretului al lui Vasile Alecsandri. Cea dintâi poezie este considerată romantică, cea de a doua, pașoptistă. Ce diferență vor fi făcând autorii între pașoptism și romantism, numai ei știu. În subcapitolul următor, intitulat chiar Poezia romantică, figurează Luceafărul eminescian, dar nu se vorbește de romantismul poemului, și Floare albastră, despre care se spune că e „poezie romantică“, „aparținând de romantism“. Ghiciți care ar putea să fie curentul de care aparține o poezie romantică? Folosirea termenilor este derutantă. Apoi, Prelungiri (sic!) ale romantismului și clasicismului (acesta din urmă, fără aparținător în „programă“): Moartea lui Fulger („baladă cultă“) de Coșbuc și două poezii de Goga. Era de ajuns una (și poate că, dacă Timișoara s-ar afla în Ardeal, autorii ar fi găsit mai potrivită poezia Noi), una singură figurând la predecesori, cu excepția lui Eminescu, și, de altfel, și la succesori, precum Blaga sau la Ion Barbu. Elevii de la profilul real sunt, ei, scutiți de prelungirile cu pricina. Poezia modernistă și expresionistă: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii a lui Blaga. Normal. În subcapitolul următor, Poezia modernistă: Flori de mucigai (bine că nu Rada) și, în ordine greșită, Testament de Arghezi. Tot aici, Riga Crypto și lapona Enigel. Prezența lui Ion Vinea la Poezia avangardistă nu e susținută de poemul titular din volumul Ora fântânilor, unicul și tardivul volum al poetului, în care poeziile lui cu adevărat avangardiste din interbelic sunt transcrise de autorul însuși într-un limbaj minor elegiac. O surpriză cronologică: în subcapitolul Poezia neomodernistă, dăm de Leoaică tânără, iubirea… a lui Nichita Stănescu, urmată de Poezia tradiționalistă, exemplificată prin Aci sosi de (sic! pe) vremuri… a lui Ion Pillat (excelentă alegere!), apărută totuși cu vreo treizeci de ani înaintea Leoaicei lui Nichita, și prin În grădina Getsemani a lui Vasile Voiculescu, apărută, ea, cu peste 45 de ani înainte, în cu totul alt context istoric. Partea a doua nu mai respectă nici măcar o minimă regulă a jocului: cronologia încurcă anii și epocile, operele dramatice sunt enumerate sub titulatura texte narative, critica nu e considerată demnă de a figura în programa bănățeană. O scrisoare pierdută – comedie deschide balul comic: i se cere, între altele, elevului să observe „relația dintre două personaje“ din piesă, fără a le numi, și în general cerințele sunt, cum spuneam, un ghiveci. Vine la rând, Moara cu noroc și imediat după ea La Țigănci (iarăși „relația dintre două personaje“, care vor fi fiind ele, cele trei țigănci plus Gavrilescu nejucând, s-ar zice, niciun rol). Apoi Baltagul, înaintea lui Ion. Camil Petrescu are, spre deosebire de Slavici ori Sadoveanu onoarea de a figura cu două romane și cu două piese de teatru, între acestea din urmă, Jocul ielelor, a doua cea mai slabă piesă a autorului, după Mioara. Vin la rând Enigma Otiliei și Maitreyi. Și imediat, Marin Preda cu Moromeții și cu Cel mai iubit dintre pământeni. (Oare s-or fi gândit autorii programei că romanul din urmă are trei groase volume și e departe de a fi o capodoperă?) Și ce să vezi: sărim înapoi peste un secol cu Povestea lui Harap Alb și cu peste un secol înainte cu Iona lui Sorescu! („Parabolă dramatică“, inclusă în același capitol de „texte narative“). Tot narativă e considerată „drama… interbelică“ (ce mai caracterizare!) Meșterul Manole a lui Blaga. Încă un viraj brusc ne conduce la începutul secolului XIX, la nuvela istorică Alexandru Lăpușneanu. Ce mai du-te vino prin istoria literaturii române! Măcar să fi fost tras un fir al Ariadnei care să-i ajute pe elevi să nu se rătăcească prin labirint. M-am înșelat crezând că Marin Preda este, împreună cu Nichita și Sorescu, ultimul scriitor contemporan. Ei bine, nu este! Autorii mai recomandă, e drept doar pentru profilul uman, romanul lui Mircea Nedelciu, Zmeura de la câmpie, și romanul („experimental“) cu trei autori, Femeia în roșu. Ambele interesante, dar care nu ne cruță de întrebarea de ce au fost preferate romanelor unor Breban, Țoiu, Ivasiuc, Bălăiță, Buzura, Mircea Ciobanu, D.R. Popescu, dintre șaizeciști, sau dintre optzeciștii lui Nedelciu, romanelor lui Gabriel Chifu, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu (ignorat și ca poet) și ale altora. Mirarea e cu atât mai mare cu cât și epocile anterioare sunt private de autori de mâna întâi. Literatura veche nu există în programă: nici Dosoftei, primul mare poet român, nici europeanul Cantemir, nici Neculce, primul mare prozator român, nici originalul Ion Budai-Deleanu. Despre primii noștri poeți, niciun cuvânt. Dintre scriitorii secolului XIX, lipsește enormul povestitor Ion Ghica. Spre a nu mai vorbi despre Bolintineanu, poet deși pentru școală, despre Nicolae Filimon, considerat îndeobște creatorul romanului românesc, despre delicatul Alexandru Odobescu, autorul neuitatei capodopere Pseudokinegetikos, scrisă în una din cele mai frumoase limbi românești, despre uriașa personalitate a lui Hasdeu sau despre Titu Maiorescu. Cum să treci bacalaureatul fără ca măcar să fi auzit de ei? Mai ales că nici programa de liceu nu-i menționează. Din prima jumătate a secolului XX, lipsesc Iorga, Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu (criticul și istoricul literar), marea romancieră Hortensia Papadat-Bengescu, inimitabilul Mateiu I. Caragiale. Să nu mi se spună că elevii nu sunt capabili de un efort atât de mare. În fond, e vorba de câte o poezie sau două sau de câte un roman sau două din fiecare autor, nu de opera lor întreagă, cum ne obliga să citim profesorul nostru Constantin Gibescu de la Rm. Vâlcea în anii 1950 (da, ați citit bine!). Lasă că toate aceste opere ar trebui prevăzute în programa anilor de liceu. Moda actuală de a „descărca“ programa, pe care ne-a lăsat-o moștenire fostul ministru al școlii. Când să învățăm literatura română, citind operele importante, dacă nu pe băncile școlii? Neîntâlnirea la timp cu fiecare dintre aceste opere constituie cea mai mare ratare intelectuală din viața unui om. Și e catastrofală pentru societate. Nu pot să nu spun în încheiere că sunt (totuși!) mai puțin îngrijorat de falsa programă propusă de Liceunet.ro decât de faptul că există dascăli de română care o impun elevilor. Am citit rareori în viața mea un text mai haotic și mai periculos.