Personalitățile organice au o dicțiune a ideilor unitară chiar și în cărțile lor „en miettes“.Vorbesc, se-nțelege, de o unitate care nu este uniformitate și care, înainte de a fi a stilului, este a gândului care subîntinde fragmentele. Gânditorul organic nu are nevoie de „teme“ și mai ales de „proiecte“ de tipul maculaturii universitare, pentru a construi un univers de reflecții în jurul unor idei, abordate în forme scripturale mai libere.
Este cazul noului volum al lui Horia-Roman Patapievici, intitulat Despre viață, destin & nostalgie. El vine după două volume „centrate“ tematic: Două eseuri despre paradis și o încheiere (2018, consacrat poemului epic) și Anii urii (2019, o analiză a patologiei sociale și intelectuale românești din ultimul deceniu). Noul volum este diferit nu doar ca geneză – gânditorul adunând între copertele sale o selecție din eseurile publicate de-a lungul mai multor decenii –, ci și ca arie de reflecție. „Viață“, „destin“ și „nostalgie“ alcătuiesc câmpuri semantice la ani-lumină distanță de „ură“, să zicem, și, cu toate că între ele pot exista anumite legături, nu alcătuiesc un tot decât într-o anumită viziune filosofică și/sau de viață. Tocmai aceea pe care Horia-Roman Patapievici o construiește, cu multă suplețe argumentativă și cu o remarcabilă delicatețe a demonstrației, în cartea de față. Demers cu atât mai remarcabil, cu cât, cum spuneam, eseurile care îl alcătuiesc s-au îmbinat în timp, de-a lungul multor ani. Semn că, în spatele temelor „tari“ ale gânditorului (însumate exponențial în cartea sa cea mai puternică, Omul recent, 2001), a funcționat intermitent, ca o „plasă de siguranță“, un al doilea circuit de reflecție, atras de aceste subiecte, aparent, mai puțin „filosofice“ și, oricum, desuete din perspectiva filosofiei contemporane oficiale.
Mi se pare evident că, fără ca autorul să fi intenționat neapărat asta, Despre viață, destin & nostalgie a devenit cu adevărat, eseu după eseu și pagină după pagină, un pandant la Omul recent. Nu unul programatic sau moralizator, ci unul mărturisitor. După ce, în cea mai celebră carte a sa, gânditorul inventariase „nodurile“ și descifrase „semnele“ relei așezări în lume a omului (occidental) contemporan, el nu a construit, în contrapartidă, un manifest, ci un repertoriu sensibil de ipostaze în care identifică o capacitate latentă a omului și a civilizației pe care el a creat-o de a se salva.
Este punctul în care Despre viață… se întâlnește cu altă carte importantă a lui Horia-Roman Patapievici, și anume, Partea nevăzută decide totul. Și, totodată, cartea în care filosoful răspunde (indirect, însă limpede și fără eschive) valului de atacuri imunde venite din partea stângismului daco-roman contemporan, în special după cele mai recente reeditări ale Omului recent.
Cartea este gândită ca un opus tripartitum – structură care-i plăcea și lui Cantemir, să nu uităm –, în care privirea autorului pornește de la sine (în capitolul Viața, care reexaminează, prin prisma conceptualizării propriei experiențe a desprinderii de comunism, experiența speranței și a dezamăgirii), urcă spre corpul național (în Țara, în care parcurge punctele de reper, unele încă valabile, ale posibilei/ ratatei schimbări de destin istoric a României, inclusiv prin personalități culturale pe care nu le-am valorificat), spre a proiecta ambele perspective pe „cerul“ european, într-un al treilea capitol (intitulat, firește, Europa, care este una dintre foarte puținele reflecții românești originale pe tema locului nostru în lumea de azi).
Spuneam că Despre viață… este o replică indirectă – căci Horia-Roman Patapievici nu se coboară la polemici cu detractori primitivi – la acuzațiile și etichetele aberante care i-au fost atribuite, în special după cea mai recentă reeditare a Omului recent. Gânditorului i s-a creat un „portret“ fals și monstruos, de extremist de dreapta, conservator, bigot și „macho“. În eseurile din capitolul Viața, însă, care reconstituie primele sale experiențe occidentale directe (după 1989, se-nțelege), găsim limpede afirmat, înainte de orice, spiritul antitotalitar de care filosoful a fost animat întotdeauna. Occidentul nu a reprezentat pentru el o revelație, ci o regăsire: căutată și cultivată la modul interior, prin produsele sale culturale, accesibile cu greu la noi înainte de 1989, lumea occidentală i-a confirmat tânărului bursier român, ieșit din țară imediat după prăbușirea comunismului, unele dintre intuiții și i-a corectat alte percepții, pe care distanța și timpul le deformaseră.
Pe această experiență dublă a Occidentului – culturală, în mare măsură formată înainte de 1989 pe cale livrescă, și directă –, ca și pe structura sa spirituală, se întemeiază convingerile sale de natură liberală. Un liberalism intelectual și umanist, la fel de limpede exprimat în câteva eseuri din capitolul Țara: Liberalismul este civilizația politică a omului modern (text publicat inițial în 2003), Revoluția de centru (din 2013, probabil, cea mai bună analiză a lumii noastre de după 1989), Critica literară: un portret (2019), sau în splendidul profil Ludwig von Mises: gândire dreaptă în vremuri strâmbe (din 1998). Sigur, mulți confundă azi liberalismul cu un anume partid, care în ultimele decenii a devenit proprietarul fraudulos al unei istorii ilustre și al unei identități politice pe care nu o mai merită prin nimic. Se uită, însă, că, după cum arată și Horia-Roman Patapievici, liberalismul subîntinde întreaga istorie intelectuală a lumii moderne, pornind de la secolul al XIX-lea, în măsura în care vorbim de democrație.
Tot aici, în alte eseuri – cum ar fi Azi, ca să fii liberal trebuie să fii conservator (din 2002, deci precedând cu mult acuzațiile stângiștilor de azi), gânditorul trasează fine distincții între liberalism și conservatorism, subliniind atât „bazinul“ semantic comun, cât și deriva spre stânga a liberalismului contemporan, care-l face să se întoarcă împotriva propriilor fundamente filosofice și economice. Publicat cu titlul inițial De ce nu sunt conservator?, textul lui Horia-Roman Patapievici este în sine un model de liberalism intelectual, prin măsură, prin relativism și, în cele din urmă, prin finalitatea practică, nu ideologică.
Eticheta de gânditor „macho“ (?!), care, opunându-se corectitudinii politice – în realitate, numai exceselor și aberațiilor ei –, s-ar plasa împotriva curentului feminist, se vădește a fi doar o etichetă, dacă parcurgem eseuri ca: La moartea Monicăi Lovinescu, Martorii adevărului: Monica Lovinescu și Virgil Ierunca“ sau Suflete frumoase în vremi de dezastru, în care filosoful construiește elogiul ființei morale, intelectuale și politice feminine. Opusul discriminării femeii nu îl reprezintă discriminarea bărbatului și „numerus clausus“, ci adevărata egalitate, adică recunoașterea meritului cultural sau etic.
În fine, și acuzația că în personalitatea lui Horia-Roman Patapievici ar sta un bigot, un religios înrăit, se risipește ca fumul la lectura unor eseuri din partea a doua și a treia a cărții, în care aflăm cum și mai ales la ce fel de creștinism se referă autorul. Mă refer, în primul rând, la Părintele Scrima și metoda căii de urmat, Despre mutația care se petrece cu noi în zilele acestea (Alessandro Baricco), Morala unei omisiuni (Fides et ratio și Pierre Duhem) și, mai ales, Noua Europă și vocea care lipsește: creștinismul. Înainte de toate, se poate observa că recursul filosofului se face nu la spiritul religios închistat, dogmatic și anti-modern, ci la cel tolerant și receptiv la valorile modernității. Un curent răspândit în Occident, atât printre catolici, cât și printre protestanți, și care-și are adepți și la noi, în ortodoxie. În al doilea rând, recursul filosofului la creștinism nu are nimic comun cu teocrația: dimpotrivă, este tocmai opusul ideii unei lumi guvernate de „mullahi“, indiferent de confesiunea acestora. Recursul la creștinism, ca posibilă resursă de salvare a lumii moderne, nu se face nici măcar din perspectiva uriașului tezaur cultural și filosofic al acestuia. Ci în numele evidenței că liberalismul și democrația construită în numele lui nu pot face abstracție (ba, mai mult, nu pot interzice) o realitate socială și culturală, care este Europa creștină de azi.
Toate acestea, însă, nu sunt demonstrații ostentative, ci mărturii ale unui gânditor care are, repet, măsură și o cugetare bună, care iluminează (sistematic și riguros, dar nu ursuz) problemele. Horia-Roman Patapievici stăpânește arta de a uni în actul gândirii valorile umanismului cultural cu cele ale științei, dar într-un demers reflexiv guvernat de bun-simț și de deschidere.
Avem în Despre viață, destin & nostalgie una dintre puținele cărți cu adevărat importante ale anului 2022.