Dintre nenumăratele argumente pe care un îndrăgostit de Franța le evocă în sprijinul iubirii pentru patria lui Voltaire și pentru francezi, îmi este jenă să mărturisesc un argument cu totul special: formularea lui directă ar putea supăra persoanele „corecte politic“, așa că îl voi identifica doar cu ajutorul unor știri care sosesc din Franța în ultimul timp.
Odată cu noul an, dar pregătite din timp, s-au desfășurat în toată țara manifestații monstre contra noii legi a pensiilor propusă de Guvern, care ridică vârsta pensionării de la 62 la 64 de ani. Nu are nicio importanță că această vârstă de 64 de ani ar fi și așa cea mai scăzută din toată Europa Occidentală: sindicatele de stânga franceze sunt contra în mod furibund. La manifestațiile din zilele de 19 și 31 ianuarie au participat peste 1.300.000 de oameni, din care mai mult de jumătate la Paris. Revendicarea unanimă – retragerea proiectului de lege cu privirea la lungirea perioadei de activitate.
După câteva zile, o altă manifestație impresionantă, având același obiectiv: presiuni asupra Guvernului și asupra Președintelui pentru renunțarea la proiect. Cine a manifestat? De data asta, mai ales liceenii și studenții francezi, provocând haos în școli. Un străin neprevenit s-ar întreba, pe bună dreptate, de ce problema vârstei de pensionare îi privește pe niște tineri care au în jur de 17-18 ani: uite că îi privește! Tineretul francez vede lucrurile în perspectivă. Întrebat de realizatorul TV de ce participă la manifestație, un tânăr licean înalt și frumos a dat următorul răspuns, punând degetul pe rană: „Particip pentru că nu am chef să lucrez până la 64 de ani. Am lucrat câteva săptămâni într-un restaurant, ca să fac și eu un ban, și m-am convins – a munci e o porcărie“. Un răspuns simplu și onest! Dar nu și corect!
Manifestațiile contra celor 64 de ani n-ar fi avut efectul scontat dacă nu s-ar fi cuplat cu greve la nivel național. Toate transporturile publice au încetat lucrul (trenurile, autobuzele, metroul etc.), circulând doar în proporție de 15%. Timp de câteva zile Franța a fost literalmente blocată.
Dar țara putea fi blocată și altfel – iar sindicatele au observat asta imediat. După transporturi, au intrat în grevă rafinăriile, oprind astfel livrarea de combustibil în întreaga țară. Rezervele strategice naționale pot acoperi patru zile; după aceea – Dumnezeu cu mila…
Ce este acum în sufletul francezilor o arată perfect un sondaj întreprins zilele acestea la nivelul întregii țări: 35% dintre cei întrebați, mai mult de unul din trei, au răspuns că preferă să trăiască în șomaj, doar cu ajutorul de la Stat, decât să muncească. Mi se pare un răspuns la fel de simplu și de onest, dar totodată alarmant, ca acela al tânărului licean îngrozit la ideea de a avea un serviciu unde să te duci zilnic.
Ajungem astfel, încet și strategic, la acel concept sub semnul căruia s-au înscris faptele de până acum. Îl putem numi, cu un vechi cuvânt românesc și fără a recurge la perifraze, lene. Toată agitația socială care a zguduit Franța în ultimele luni are la bază o stare de spirit ușor de observat – lenea extinsă la nivel național.
Și la acest capitol locuitorii vechii Galii se întâlnesc în mod fericit cu românii într-o frățietate perfectă; stările de spirit cunoscute și consonante trec dincolo de istorie și de geografie. Când e vorba de performanțe personale, de inițiative individuale, chiar de eroism, francezul e capabil de fapte mărețe; când e vorba însă de efort colectiv, de solidaritate, entuziasmul scade până la dispariție. Ca și în cazul românilor, hărnicia individuală a omului pus în situații excepționale e formidabilă și se opune direct lenei naționale.
Soluția? Cam greu de găsit pentru o trăsătură înscrisă în genetica socială a unui popor. Dar încercări de remediere au existat. Astfel, într-o scrisoare trimisă din Berlin în ultimii ani ai vieții sale, I.L.Caragiale se plângea – în glumă, firește – că a ajuns un leneș, că s-a lenevit scandalos de mult. „M-am îmbolnăvit de această grea boală“, se jeluia spăsit scriitorul. Dar cum să vindeci o asemenea maladie? Caragiale continua, filozofând: „Națiile care n-au avut un patruzecișiopt al lor tratau lenea cam brutal. Le aplicau bolnavilor mai multe lovituri puternice de nuia pe părțile dorsale moi ale corpului. Se pare că vindecarea era imediată“.
Fără îndoială că nici în Franța, nici în țara noastră, nu există suficiente tufișuri de alun pentru a furniza la nivel național nuielele necesare. Dar, cel puțin teoretic, știm că tratament există.