Numele lui Matteo Strukul este direct legat de romanul istoric italian. Padovanul licențiat în Drept și doctor în Drept european este autorul unei opere recunoscute și apreciate în Italia, incluzând tetralogia dedicată familiei Medici, dar și romanele avându-i ca protagoniști pe Casanova ori Michelangelo, traduse deja în română. El este, totodată, și directorul artistic al Festivalului Chronicae dedicat romanului istoric, și un scriitor implicat în numeroase proiecte, aducând la lumină personaje ale Renașterii italiene, coborând până în Evul Mediu cețos și însângerat din Peninsulă, dar și până în Evul Mediu întârziat din Țările Române (unul dintre personajele lui Strukul fiind chiar Vlad Țepeș, erou al unei serii de benzi desenate). De altfel, conexiunile lui Matteo Strukul cu România sunt numeroase, scriitorul italian împărțindu-și timpul între șederile în Padova, Berlin sau Transilvania. În 2021, anul comemorării a 700 de ani de la moartea lui Dante, Matteo Strukul a propus o inedită derulare ficțională dintr-o perioadă încețoșată în existența marelui scriitor florentin, anii tinereții sale, într-un roman scris într-un ritm alert și cu desfășurări ample, intitulat Dante: Enigma și publicat în traducerea Gabrielei Lungu la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei. Romanul a fost distins cu Premio Adriatico – un premiu internațional acordat scriitorilor care contribuie la promovarea regiunii culturale adriatice – și tradus în numeroase limbi.
În Dante: Enigma, lucrare rezultată în urma unui consistent efort de documentare și interpretare adecvată a vremurilor unui Ev Mediu italian în care republicile din Florența, Genova, Veneția, Pisa au permis deschiderea drumului către Renașterea din Quattrocento, lupta înverșunată pentru putere se dă între grupările loiale Papei, guelfii, respectiv împăratului Sfântului Imperiu Roman, ghibelinii. Dante, născut în 1265 într-o familie de mici nobili guelfi, este surprins în povestea lui Strukul între 1288-1293 într-o Florență aflată în mâinile căpeteniei guelfe Corso Donati, din a cărui familie provenea soția lui, Gemma. Strukul operează în acest teritoriu al incertitudinii și al luptei extinse dincolo de clasica confruntare dintre guelfi și ghibelini, la cea dintre facțiunile guelfilor negri (ai lui Donati) contra celor albi (ai lui Cerchi), în urma cărora a rezultat și exilul ulterior al lui Dante, în ciuda legăturii de familie cu căpetenia Corso, prin căsătoria cu nepoata acestuia. O neclară, cenușie și însângerată perioadă a luptelor din republicile toscane ni-l prezintă în romanul lui Strukul pe un Dante tânăr, curajos, îndrăgostit de o Beatrice la care nu poate avea acces, dar conviețuind cu și învățând, în timp, să o iubească pe Gemma. Fin cunoscător al istoriei acestei perioade, Strukul își permite să construiască relații bazate pe supoziții, cum ar fi prietenia lui Dante cu Giotto, despre care nu există documente care să o poată infirma – în fond, conviețuind în același oraș aflat sub puterea guelfilor, împărțind în aceeași perioadă de timp poziționări și interese comune, este aproape imposibil ca cei doi mari artiști, ai literelor (Dante) și culorilor (Giotto), să nu se fi întâlnit – dar, mai ales, să expună relații identificate printr-o remarcabilă documentare, încercând astfel să reconstruiască ficțional o posibilă biografie a tânărului Dante între 23 și 28 de ani. Două sunt momentele cheie ale romanului-thriller (la o asemenea derulare a faptelor istorice în republicile toscane la sfârșitul secolului al XIII-lea nici nu s-ar fi potrivit o altfel de proiecție, indiferent de interesul lui Dante pentru studiu și de ipostaza de irecuperabil îndrăgostit de Beatrice Portinari, proiectând în anii asupra cărora se focalizează Strukul textul autobiografic intitulat La Vita Nuova) în jurul cărora se organizează derulările istorice și ficționale, atrăgându-l în ciuda voinței lui pe eroul poet: capcana întinsă de arhiepiscopul Ruggieri degli Ubaldini nobilului Ugolino della Gherardesca, amândoi prezenți, precum Corso Donati, în Commedia dantescă, în urma căreia Ugolino a fost închis împreună cu fiii și nepoții săi în Torre della Muda și lăsat să moară de foame în 1289, respectiv bătălia de la Campaldino din același an, sângeroasa confruntare dintre guelfii florentini și aliații din Pistoia, Lucca, Siena și Prato, împotriva ghibelinilor aretini, la care a luat parte și tânărul de douăzeci și patru de ani, Dante Alighieri, feditor în armata guelfă. Cele două evenimente istorice sunt condiționate direct, Strukul mutând centrul de greutate de pe cumplita moarte prin înfometare a nobilului din Pisa pe Infernul din câmpia toscană, în locul numit Campaldino, aflat între Pratovecchio și Poppi. Bătălia la care a participat Dante a fost unul dintre cele mai sângeroase evenimente de pe teritoriul Italiei – iar meritul lui Strukul nu este nicidecum minor în a proiecta prin intermediul unui terț tensiunea luptei –, în care accentul în roman cade în mai mică măsură pe atacul ghibelin și pe răspunsul guelf, pe tactica condottier –ului Aimeric de Narbonne (Amerigo de Narbonna) și pe intervenția decisivă a lui Corso Donati și Vieri de’Cerchi, viitori inamici în luptele intestine dintre guelfi, cât pe cele două ingrediente majore ale confruntării, ura și frica:
Și totuși, în ciuda fricii, în partea aceea ciudată a Italiei părea să încolțească zi după zi o ură care îi atrăgea în ciocniri fratricide pe locuitorii orașelor Florența, Siena, Pisa, Volterra, Lucca, Arezzo, Pistoia. Era un mister, dar și un adevăr incontestabil și plin de cruzime, iar dacă cineva l-ar fi întrebat pe Lancia care era motivul acelei uri, ei bine, el n-ar fi știut să răspundă. Poate în lumea aceea nu puteai alege: ori erau guelf, ori erai ghibelin, și poate chiar și cine nu alegea se trezea oricum purtând un semn de infamie aplicat de una dintre facțiuni, care, neacceptând neutralitatea, și-l imagina pe cetățeanul imparțial ca pe un aliat al dușmanului.
Era o ură atavică ce sfâșia acel teritoriu din timpuri străvechi. Și cu cât Lancia se gândea mai mult, cu atât își dădea seama de înspăimântătoarea nerozie a speciei umane.
Chiar și el se afla acolo pentru a respecta jurământul făcut unei femei care îi ceruse să îl răzbune pe cel care, militând printre guelfi, fusese ucis mișelește de ghibelinii din Pisa. Era un mecanism al urii și al pierzaniei atât de bine pus la punct, încât le implica, în ciuda lor, chiar și pe femei, care, copleșite de durerea pentru pierderea soților, fiilor sau taților lor, deveneau parte a acelui uriaș tribut de sânge. (p.211)
În romanul lui Strukul, Dante, personajul central, nu este doar luptătorul pentru libertate și demnitate, prins în prima linie a confruntării de la Campaldino, ci și un actor care incită lectorii la două tipuri de trasee prin propria cultură în raport cu refacerea unei istorii a Evului Mediu italian și în raport cu refacerea parcursului unor personaje pe care le va fi întâlnit, probabil, în Divina Comedie. Infernul însuși se va fi născut în infernul bătăliei de la Campaldino. În roman, cel care îl însoțește pe Dante în infern este Giotto și nu Vergiliu, deși Vergiliu este, de asemenea, erou ficțional, parte a viziunilor dantești. Prozatorul padovan își propune să convingă narativ prin faptele pe care le construiește și care constituie carnea așezată pe osatura întâmplărilor istorice a vremurilor în care și-a trăit tinerețea florentină Dante. Marile mutații sociale, ura atavică a acelei perioade în republicile toscane, reperele apetenței pentru putere, copleșind fragilitatea umană și umanismul, expuse explicit și cu instrumentarul specific thriller-ului, sunt de asemenea elemente ale unei contextualizări ficționale în care un Dante de dinainte de Dante, de dinainte de descinderea în infernul propriei implicări auctoriale, coboară în infernul cruzimii umane de la Campaldino, de unde se întoarce cu ceea ce astăzi poartă numele de sindrom post-traumatic și se descoperă pe sine, descoperind totodată umanismul și valorile pe care urmează să le promoveze prin Divina Commedia. Un Dante inedit, tânăr, afectat de o formă de epilepsie ușoară, este un personaj al cărui profil psihologic nu are cum să conteze mai mult decât marea derulare de fapte dense ale unei istorii a urii de final de secol XIII. Cu această miză, a reconstituirii infernului dantesc de dinainte de Infernul, Matteo Strukul pleacă de la ipoteza de verosimilitate în așezarea de carne textuală pe scheletul istoric, în care nu numai viziunile și visele lui Dante, lecturile sale, puternica impresie a acestora, în special a carnagiului din cea de-a zecea carte a Eneidei virgiliene și, mai ales, a descinderii subpământene a lui Eneas din cartea a unsprezecea a maestrului poetului florentin, sunt parte a unei ficțiuni. Dante devine personaj credibil, al cărui profil, dincolo de clasicul profil realizat de Boccaccio, vine să completeze ficțional portretul primului poet de limbă italiană, al celui cunoscut în Peninsulă drept Sommo Poeta, poet de cel mai înalt nivel.