Critica de complezență

A devenit un fenomen îngrijorător ceea ce aș numi critica de complezență. Vreau să cred că expresia nu constituie, în cele mai multe cazuri, un eufemism și că nu e vorba de ceva încă și mai grav, și anume abandonarea conștientă, din motive „ideologice“, a însuși scopului criticii, care este acela de evaluare, sau, pur și simplu, de precaritatea spiritului critic a unor practicanți ai meseriei. Spre deosebire de ideologie, care pretinde oarece efort intelectual, și de lipsa talentului, care este așa zicând „naturală“ și n-o putem corecta, complezența este și moralmente condamnabilă, deoarece provoacă o egalizare a valorilor pe scară mult mai largă și dă naștere unei confuzii extrem de primejdioase. De aceea consider că e vorba de un fenomen îngrijorător, în fața căruia nu trebuie să rămânem nepăsători.

Un cititor al revistei noastre ne punea, acum câtva timp, o întrebare care ne-a dat de gândit: oare, judecând după recenziile pe care le publicăm, aproape toate favorabile, să nu mai existe cărți proaste? I-am răspuns că e o bună întrebare și că suntem noi înșine preocupați de o evaluare corectă a cărților recenzate, dar, trebuie să recunosc, remarca ne-a alarmat, în măsura în care cititorul punea degetul pe o rană reală, dacă nu numaidecât în R.l., în orice caz, în destule alte publicații. În ce ne privește, ne alegem cu grijă recenzenții și le facem credit, dat fiind că nu putem fi noi înșine la curent cu tot ce apare, așadar în stare să verificăm fiecare opinie. N-ar fi, de altfel, normal să ne amestecăm cerneala cu a lor, cu expresia lui Arghezi, la care poetul a recurs încercând să lămureacă motivul pentru care a încetat să colaboreze la o revistă a lui Alexandru Macedonski. Ceea ce nu înseamnă că nu ne scapă uneori câte o recenzie de complezență. Din păcate, metoda se practică adesea la case mai mici sau mai mari. Rezultatul este dezastruos pentru cititorul de bună-credință: o literatură otova, fără vârfuri și fără abisuri, e mai complicată decât un labirint. Cu atât mai mult, cu cât nu există un fir al Ariadnei care este critica adevărată.

Mai sunt și alte modalități prin care se manifestă bunăvoința unor critici față de cărțile veleitarilor într-ale literaturii. Săptămâna trecută s-a întrunit, ca urmare a unei hotărîri a Consiliului USR, o Comisie de Contestații, care avea sarcina de a examina acele candidaturi la primirea în USR care fuseseră respinse de Comisia de Validare: 52 la număr. Contestații au existat și în trecut, dar, de regulă, erau adresate Consiliului. În ultima vreme, numărul lor a fost atât de mare, încât o dezbatere serioasă nu mai putea avea loc în ședințele de Consiliu. De aici, înființarea Comisiei cu pricina. S-au constatat două lucruri. Primul: cu minime excepții, autorii respinși nu erau, cu adevărat, nici poeți, nici romancieri, nici eseiști. Cărțile lor n-aveau nicio valoare. Inutil a preciza că nu s-a putut descoperi în ele nici o firimitură de înzestrare literară. Al doilea: conform statutului, solicitările trebuiau să fie însoțite de recenzii publicate în periodice (în locul fostelor recomandări, cu titlu personal), semnate de critici cu autoritate. Ei bine, alături de numeroși veleitari într-ale criticii, au existat și critici cunoscuți, ale căror recenzii erau, nu doar favorabile autorilor în cauză, dar chiar encomiastice. Cum nu-i putem bănui pe toți de nepricepere, rămâne certitudinea că au comis textele ajutătoare din complezență. N-am să dau nume, cel puțin deocamdată, dar ar fi bine dacă cei care se simt cu musca pe căciulă se vor gândi de două ori de acum încolo când li se va solicita contribuția la promovarea unor nontalente. Cu aceeași ocazie, s-a remarcat și faptul că volumele în discuție apar de obicei la edituri obscure, mult mai numeroase decât ne-am fi închipuit. Nu vreau să-mi asum riscul de a le acuza că nu tipăresc maculatura cu pricina cu titlu gratuit, deși zvonurile circulă. O dovadă indirectă avem chiar la R.l.: o doamnă care ne-a solicitat publicarea unor versuri ne-a întrebat cât trebuie să plătească. Cu siguranță, nu din senin i-a venit ideea. Puteți citi în numărul de față răspunsul nostru (pag. 28). Mai mult: unii pretendenți refuzați ne-au amenințat cu plângere penală și, încă, în repetate rânduri, sau chiar ne-au acționat în judecată. Am încercat zadarnic să-i convingem că refuzul se bazează pe o judecată literară, nicidecum pe una judiciară. Instanțele, culmea, au pus pe rol unul din procese, care se tot târăște de luni bune.

S-a ajuns prea departe. Critica de complezență nu mai este de câtăva vreme doar un gest oarecare de bună voință, motivat de relații sau de interese personale, să le zicem, firești. A devenit un fenomen cu consecințe incalculabile. Sper să nu apuc ziua în care lumea literară se va afla la mâna veleitarilor, promovați de alți veleitari și promovând, la rândul lor, o a treia generație de veleitari. În numărul de față, am publicat un comentariu la, cu o vorbă a Tiei Șerbănescu din Bref-ul ei, „bi-lanțul slăbiciunilor“ din „Dilema veche“, întocmit de un veleitar despre alți câțiva zeci de veleitari (cu minime excepții), care ar reprezenta, chipurile, „recolta impresionantă“ de cărți de poezie a anului (agro)cultural 2022. Deși nearat, câmpul literar de pe internet oferă tot mai des un exemplu literaturii scrise, ai cărei lucrători însărcinați cu aratul trec, unul după altul, în brazda autorilor de critică literară de complezență.