S-a născut la 2 august 1923 în localitatea Prowent-Kornik din voievodatul Poznań. A studiat filologia polonă şi sociologia la Universitatea Jagiellonă din Cracovia. A debutat în presa literară în anul 1945. În anii 1950 s-a înrolat în curentul la modă proletcultist cu tarele lui cunoscute. Din anul 1952 a fost membră a colectivului de redacţie al săptămânalului Zycie literackie. Laureată a Premiului de Stat (1955) şi a Premiului Ministerului Culturii şi Artei (1963). În anul 1991 i-a fost înmânat Premiul Goethe, iar peste un an Premiul Herder. Wisława Szymborska este al patrulea scriitor polonez laureat al Premiului Nobel (1996), acordat „pentru genul de poezie care permite, cu precizia ironică aparținând curentelor legate de contextualismul istoric și biologic, pe alocuri întâlnite și în realitatea umană“.
Opera poetică: Pentru că trăim (1952), Întrebările pe care mi le pun (1954), Chemare pentru Yeti (1957), Sarea (1962), Versuri alese (1964), O sută de bucurii (1967), Poezii alese (1967), Poezii (1970), În orice caz (1972), Culegere de versuri (1973), Oameni pe pod (1986), Poezii : Poems (1989), Început şi sfârşit (1993), Lecturi supraobligatorii (1994), Vedere într-un fir de nisip (1996), O sută de versuri – o sută de bucurii ( 1997), Clipa (2002), Caiete cu rime pentru copii mari (2003), Două puncte (2005), Aici (2009), Ajunge (2012).
De subliniat că autoarei i-a apărut în limba română, cu aproape două decenii înainte de a i se decerna Premiul Nobel, la Editura Dacia din Cluj-Napoca volumul Bucuria scrierii, tradus și prefaţat de Nicolae Mareș, poemele sale incluse fiind şi în alte antologii de lirică poloneză. În 2006 a apărut la Colosseum și Prut Internațional din Chișinău un florilegiu reprezentativ de poeme alese.
Autoarea Clipei a tradus în limba polonă Alfa – Omega de Vasile Voiculescu și Aș dori de Ileana Mălăncioiu.
Spre amurgul vieții, șeful statului polonez i-a acordat poetei cel mai înalt ordin polonez: Vulturul alb.
A decedat la 1 februarie 2012.
Mică publicitate
CEL CARE CUNOAŞTE unde se află
compasiunea (imaginaţia inimii)
– să dea imediat de veste! să dea de veste!
Să cânte despre asta cât o putea
ca un nebun să danseze
distrându-se sub mesteacănul pipernicit
care-i pus întotdeauna pe plâns.
DAU LECŢII de tăcere
în toate limbile
folosind metoda privirii atente
pe cerul înstelat
în maxilarele mamuţilor
în săritura lăcustelor
în unghia sugarului
în planctoane
şi în fulgi de zăpadă.
REDAU viaţa amoroasă.
Atenţiune! Ocazie!
În iarba de anul trecut
în soare până la gât
staţi întinşi în bătaia vântului
(chiar şi diriguitorul de anul trecut
al părului vostru).
Ofertele se trimit la rubrica: vise.
CĂUTĂM o persoană
pentru a bocii
la capul bătrânilor, care mor
în aziluri. Rugăm candidaţii
să se prezinte fără autobiografii
şi fără cereri scrise.
Hârtiile se vor rupe
fără a se elibera bonuri de înregistrare.
PENTRU PROMISIUNILE soţului meu,
care v-a păcălit cu toate culorile
de pe lumea asta, cu vorbăria lui,
cu cântece la fereastră, cu câine la uşă:
că nu veţi fi niciodată singuri
în întuneric şi în linişte şi fără frică
– nu pot să răspund.
Noaptea, văduva Zilei.
Îndrăgostiţii
E -atâta linişte, că auzim
melodia pe care ieri o cântam:
„Tu mergi pe deal, eu merg pe vale …”
O auzim şi cu nimic nu ne încălzim.
Zâmbetul nostru e masca tristeţii,
fără ca bunătatea să însemne renunţare.
Mai mult decât ar merita,
îi regretăm pe neîndrăgostiţi.
Ne tot mirăm unul de altul,
ce ne-ar mai putea atunci mira?
Nici curcubeul noaptea.
Nici fluturii pe zăpadă.
Şi când adormim,
în somn apare despărţirea.
Dar acesta-i un somn bun,
o, acesta-i un somn bun,
din care ne putem trezi.
Două maimuţe de Bruegel
Marele meu vis de la bacalaureat a fost aşa:
la geam stăteau două maimuţe legate
în lanţ
afară cerul zbura
şi-în mare se scălda.
Examen la istoria omenirii:
Mă bâlbâi şi tremur.
O maimuţă, străpungându-mă cu privirea,
ironic ascultă,
a doua parcă moţăie –
şi când după întrebare se-aşterne tăcerea,
îmi suflă
Zăngănind încet lanţul.
Atlandida
Au existat sau n-au existat.
Pe insulă sau nu pe insulă.
Înghiţitu-i-a sau nu,
oceanul sau neoceanul
Avea cine să iubească pe cineva?
Avea cine să lupte cu cineva?
S-a întâmplat totul sau nimic
acolo sau nu acolo.
Şapte oraşe s-au clădit.
Să fie adevărat?
Şi niciodată nu s-au năruit.
Unde sunt dovezile?
N-au descoperit praful de puşcă, nu.
Au descoperit praful de puşcă, da.
Probabili. Incerţi.
Neputând pe veci să rămână.
Nu din aer plămădiţi,
din foc, din apă, din ţărână.
În piatră necuprinşi
nici în picătura de ploaie.
Fără să poată serios
poza avertismentelor.
Meteoritul a căzut.
Acesta nu-i meteorit.
Vulcanul a erupt.
Acesta nu-i vulcan.
Cineva a strigat ceva.
Nimeni nimic.
Pe acest plus minus Atlantida.
Muzeul
Talere sunt – doar pofta lipseşte.
Verighete sunt – dragostea s-a veştejit
de cel puţin trei sute de ani.
Evantaiul nu lipseşte – dar unde sunt obrajii?
Sunt săbii – unde-i disperarea?
Lăuta-i amuţită în vremile de restrişte.
Din lipsă veşniciei s-au tot adunat
zece mii de lucruri vechi.
Paznicul mucegăit doarme dulce
cu mustăţile atârnate deasupra unei vitrine.
Metal, argint, pene de pasăre
triumfă liniştite în timp.
Doar acul de gămălie al unor egiptene
strănută.
Îndelung coroana şi-a aşteptat capul.
Palma a pierdut duelul cu mănuşa
Gheata dreaptă a învins talpa.
În ceea ce mă priveşte, trăiesc,
credeţi-mă.
Întrecerea mea cu rochia durează –
Depune atâta rezistenţă.
De parcă ar dori să mă moştenească!
Prezentare și traducere de Nicolae Mareș