Plecarea la cele veșnice a lui Daniel Vighi mi se pare unul din
lucrurile cele mai absurde ale vieții mele. Singurul fel în care mă
raportez la dispariția lui e stupoarea. Pur și simplu, nu înțeleg.
Cum să moară omul vital, plin de idei, de proiecte, de dorința
nestinsă de a scrie și publica? În loc să se diminueze, creativitatea
lui a explodat după împlinirea vârstei de șaizeci de ani. A compus
proze substanțiale, a editat cărți, a condus fundația Ariergarda, a lucrat intens
cu studenții, a susținut o frenetică activitate publicistică și civică. Îl priveam,
adeseori, cu un amestec de admirație și amuzament, cucerit de felul pătimaș
în care s-a angrenat în diverse activități consumatoare de timp, resurse fizice
și energie mentală. Dintre toți oamenii pe care i-am cunoscut, era cel mai
aproape de nebunia vizionară a lui Don Quijote. Daniel Vighi evolua într-o
altă dimensiune a realității, unde dorința de înnoire era atât de frenetică,
încât, în discuțiile noastre, îmi mărturisea, cu o candoare care nu l-a părăsit
niciodată, că preferă schimbarea, chiar
dacă rezultanta ar fi fost mai proastă decât
situația de la care s-a plecat. Avea, din acest
punct de vedere, ceva din înflăcărarea
ideologilor-revoluționari din jurul anului
1900.
Ca pe nimeni altul dintre noi, viața
l-a pus în situații-limită. S-a sustras sentinței
de-o revoltătoare cruzime o dată, s-a sustras
a doua oară, dar a treia oară a fost învins.
O știa mai bine decât noi, cei care îl încurajam
chiar și în ultimele zile, când șansele de
supraviețuire se diminuaseră dramatic.
Dar și atunci, în convorbirile telefonice,
gândul lui mergea tot spre viitor, spre
proiectele care trebuiau, cu orice preț, duse
la capăt. De el sau de tinerii de care se
înconjurase. Aceștia vedeau în el nu doar
un guru — ceea ce, până la un punct, Daniel
a fost —, ci și un frate mai mare și un prieten,
alături de care erau pregătiți să străbată,
ca în basme, nouă mări și nouă țări.
Ultima realizare a lui Daniel Vighi a
fost cartea alcătuită împreună cu Viorel
Marineasa, alter-ego-ul lui perfect, un
admirabil prozator el însuși, unul din cei
mai valoroși pe care îi avem în clipa de față.
E vorba de un volum de documente comentate,
alcătuit din fragmente de dosare ale Securității
consacrate vieții culturale și academice din
Timișoara. Sub titlul Continentul gri. Timișoara
culturală în dosarele Securității (Editura
Ariergarda, 2022) sunt selectate câteva sute
de pagini ilustrative pentru mlaștina morală,
socială și politică a ultimelor decenii ale
comunismului românesc. În mod normal,
parcurgerea lor ar trebui să-i lecuiască de
visele cu cai verzi pe pereți pe cei care, chiar
și acum, la peste treizeci de ani de la prăbușirea
lamentabilă a ideologiei lui Marx, Engels,
Lenin și Stalin, încearcă să resuscite cadavrul
putrefact al unei gândiri criminale și prin
teoria, și prin practica pe care le-a produs.
În paranteză fie zis, trecerea în
neființă a lui Gáspár Miklós
Tamás, un maverick nu lipsit de
haz, demn de povestirile lui Ilf
și Petrov sau de satirele cinice
ale lui Hašek, un contorsionist
ideologic cel puțin suspect, profesoral la
modul comic și erudit al unei singure idei,
a adus vânt în pupa marxiștilor de școală
nouă din diverse unghere ale țării. În fine,
după rătăcirile sufocante prin deșertul
capitalismului, înamorații de barba lui
Marx și-au găsit direcția. Bine-ar fi să dibuie
și sensul. Nu pot decât să le doresc să fie
mai puțin confuzi și mai plini de substanță
decât volutele idolului itinerant prin mode
și ideologii, descoperit post-mortem.
Hermeneuți dârji cum îi știu, nu vor avea,
desigur, nicio problemă să găsească pepitele în oceanul de galimatiasuri ale
acestui Gică-contra ot Transilvania dedulcit la rafinamentele comunismuluicaviar.
Marea problemă a pretinșilor „gânditori“ stângiști e că ideile lor circulă
nepedepsite doar în lumea liberă a detestatului, de către ei, capitalism. Când
ele triumfă și devin politică de stat, nu le mai rămâne decât, unu, să devină
parte a terorii sau, doi, să înfunde pușcăriile. Dar degeaba îi avertizezi:
fanatismul lor (era să zic și prostia, dar trebuie să nuanțez: nu toți sunt proști
în sensul curent al termenului) a depășit deja bornele rezonabilului. Am închis
paranteza.
Daniel Vighi și Viorel Marineasa au studiat vreme de mai mulți ani
dosarele Securității și au făcut o selecție reprezentativă pentru felul în care
brațul înarmat al Partidului Comunist înțelegea să pună în aplicare politica
represivă, naționalistă și șovină. Prin forța împrejurărilor, i-am cunoscut
direct sau îi știam din auzite pe mulți din cei care figurează în Continentul
gri. Pe unii i-am bănuit că lucrează mână în mână cu Satan, pe alții i-aș fi
ghicit mai greu, iar câțiva au reușit să mă lase cu gura căscată. În fruntea
listei celor a căror activitate ca turnători m-a luat prin surprindere a fost
Gheorghe Tohăneanu, profesor de stilistică la Universitatea din Timișoara.
Nu i-am urmat niciodată cursurile, deoarece preda la română, iar eu
eram student la engleză principal și franceză secundar. Numele lui se bucura
însă de un asemenea prestigiu, încât, inevitabil, îl plasai în categoria personajelor
de vază ale instituției. Mărturisesc, însă, că stima aceasta călduță s-a fisurat
puternic în 1976 (abia începusem studiile universitare), când am văzut un
volum cu un titlu scrâșnit-ingenios, O seamă de cuvinte românești, scris împreună
cu un trepăduș din pepiniera Partidului Comunist, jurnalist înregimentat
până-n măduva oaselor. Oare ce o fi avut de învățat ditamai Tohăneanul de
la măruntul publicist?, m-am întrebat. Răsfoind cartea, am rămas uimit de
nivelul jalnic al articolelor: „marele stilistician“ bătea câmpii într-un discurs
tern, punând în evidență sensuri mai mult sau mai puțin anodine ale unor
vocabule pescuite din scrierile autorilor clasici ori din limbajul cotidian.
Valoarea lor științifică mi s-a părut a fi cam de nivelul unui elev de liceu
ambițios.
Mai târziu, ca redactor la revista „Orizont“, mi-au trecut prin fața
ochilor zeci, poate sute din articolele lui
indigeste, publicate în cadrul unei rubrici pe
care ținuse s-o intituleze, el, „stilistul“, în total
dispreț al eufoniilor compromițătoare, „Limbă
și stil“. La fel de inspirat și consecvent cu sine,
și după Revoluție a continuat să alimenteze
editurile cu anoste culegeri de articole, între
care și una cu inubliabilul titlu (ce-i drept, de
sorginte budai-deleanescă), Neajungerea limbii…
Uitasem complet de Tohăneanu și de
aura lui, la căldura căreia se prăjiseră generații
întregi de viitoare „doamne cu coc“ și de
famelici flăcăi tomnatici ce purtau mai departe,
prin bălăriile învățământului românesc, torța
limbii și literaturii naționale. Cum, intelectualmente,
îl găseam găunos, iar ca prezență umană
oarecum respingător (îți strângea întotdeauna
mâna cu o forță disproporționată, ca și cum
voia să te avertizeze că ai de-a face cu un
adevărat bărbat), n-am zăbovit niciodată mai
mult decât era necesar în preajma lui. Nici
nu aș fi avut cum: rareori apărea altfel decât
însoțit de unul sau altul dintre admiratorii
săi necondiționați — membri ai obișnuitei
caracude ce se adună în jurul oricărei luminițe,
oricât de palidă, de la capătul unui râuleț
pricăjit.
Poza de savant inabordabil, ce te privea
sever prin lentilele puternice care-i acopereau
jumătate din chip, contrastează șocant cu
tonul umil din turnătoriile minuțioase la
care se deda. Ele sunt mult mai mult decât
niște note scrise pe genunchi la somația
securistului cu pistol la șold. Ample, detaliate,
atotcuprinzătoare, turnătoriile lui Tohăneanu
se constituie în veritabile studii. Victimele
erau încercuite din toate părțile, astfel că
atunci când „sursa Toma“ își înmâna delațiunea
ofițerului de Securitate, acesta nu avea decât
să înșface biata gânganie fixată în infernalul
insectar al celui care compunea și „scrisori
din roase plicuri“ (titlul, de un kitsch devastator,
al unui volum din 2002), dar care, în paralel,
își scruta cinic victimele prin filtrul neliniștitor
al lentilelor întunecate ale ochelarilor.
Evident, racolarea lui Gheorghe
Tohăneanu a fost facilitată
de problemele de dosar, dar
mai ales de patima beției, de
care a suferit încă din tinerețe,
și cu care a mers în mormânt.
De altfel, anturajul său era alcătuit exclusiv
din amici care iubeau bodega și sticla cu alcool
cu aceeași intensitate ca și mai cunoscutul
lor maestru. Securiștii au desfășurat în jurul
lui Tohăneanu o plasă densă, scrutându-i
biografia până în cele mai intime unghere.
Dacă citești doar partea pregătitoare a racolării,
întinsă pe un lung interval de timp, aproape
ai fi tentat să vezi în autorul Studiilor de stilistică
eminesciană o victimă. În realitate, securiștii
voiau să se asigure că nu vor da greș și că-l vor transforma într-un turnător
util în planurile de supraveghere și manipulare pe care le pregătiseră.
Operațiunea a reușit atât de bine, încât iubitorul de „cuvinte românești“ și
de „imagini pierdute“, „surugiul de cuvinte“ și cel care, poetic, se prezenta
ca având „lampa lângă tâmplă“, a întrecut toate așteptările. A turnat cu zel
victime atât din interiorul țării, cât și de dincolo de fruntarii. A zămislit, umăr
la umăr cu ofițerii de Securitate, intrigi prin care își atrăgea în plasă cu o
dexteritate superioară celei cu care traducea din Macrobiu și Virgiliu, naivele
victime incapabile să creadă că „marele profesor“ nu e decât un odios instrument
în mâinile pătate de sânge ale securiștilor.
Căderea lui Gheorghe Tohăneanu e un exemplu al exploatării de către
Securitate a slăbiciunilor omenești ale unui intelectual vulnerabil, robit
alcoolului și altor pasiuni lumești. Dar e și un caz demoralizant care arată
cum a fost creată și consolidată o falsă reputație de savant în lumea cu susul
în jos a comunismului românesc. În realitate, e vorba de un abject colaboraționism,
niciodată denunțat, cu forțele distructive ale întunericului. Cam așa trebuie
privită statuia ce i-a fost plasată la insistența unor admiratori tardivi și fără
discernământ — și rămasă neclintită la locul ei — în spațiul universității pe
care a murdărit-o decenii în șir.