Cartea

Aflăm din previziuni care vin de peste tot că nu mai e mult și cartea va dispărea. Și nu neapărat înlocuită de cine știe ce ustensilă ultramodernă (de tâmpire), nu, pur și simplu, fără măcar un înlocuitor. Noi, ăștia care am trăit pe vremea înlocuitorilor ne cutremurăm: până și cafeaua pe vremea socialismului biruitor avea, acolo, niște boabe de ovăz sau de vreo altă grână, care, prăjite, dădeau iluzia că sunt băutura multvisată. Dar cartea nu, ea nu va avea parte de înlocuitor/înlocuitoare, căci nu e cafea și, mai ales, pentru că – nu-i așa? – nu va mai exista nimeni care să-i ducă dorul. Semnele au apărut demult și se tot înmulțesc.

Mă întreb numai ce se va întâmpla cu Biblia, că și ea e o carte și încă cea mai citită de pe glob. Aici lucrurile se încurcă. Oare oamenii viitorului nu vor mai crede? Nu neapărat în Dumnezeu și în Isus Hristos, și, așa, în orice altceva. Și nici, vorba lui Mihai Eminescu, „în Budha Sakiamuni“. Vor trece din falsă și superficială credință în altă falsă și superficială credință, iar în adâncul lor nu va rămâne nimic? Nici măcar amintirea îndepărtată a ceea ce au trăit cândva? Asta dacă vor mai trăi mult, cum pățesc astăzi unii dintre noi.

Pentru cei de altădată, contemporanii noștri, această perspectivă e înspăimântătoare. Pentru ei, cei din viitor, care au și apărut deja pe-aici, prin prezent, va mai fi fiind, oare? Nici vorbă, așa cum nici noi nu ne înspăimântăm, n-o mai facem, la gândul că lumea noastră a provocat și mai provoacă nenorociri de neimaginat cu secole în urmă. Și totuși mai suntem uneori veseli, indiferenți alteori, sau, de fapt, mai tot timpul, ca și cum am trăi, cum observa cineva demult, „în cea mai bună dintre lumile posibile“.

Cea mai bună?

De vreme ce alta nu ne e dată…

Există un popor pe lumea asta, persecutat secole de-a rândul, care se nutrește de câteva mii de ani din carte, e poporul cărții. El ce va face, cum își va trăi eternitatea de tip nou, cea inventată de dispariția cărții? Va dispărea și la el cartea, sau va rămâne singurul refugiu al ei, al ideii de carte, așa cum sunt oamenii aceia care reproduc din memorie marile cărți ale umanității, în marginea unei lumi unde cartea e condamnată la pieire, cu tot cu deținătorii ei? Vezi Fahrenheit 451 de Ray Bradbury.

Dar acesta e un scenariu la care nouă, celor încă supuși cărții, ne e greu să consimțim. Cu toate că vedem în jurul nostru începutul acestei ere, inconștient, indiferent, absent. Așa cum sunt toți cei care fac abstracție de această realitate, crezând-o, vorba unui prim-ministru român, „poezii, domnule!“ Adică lucruri de nimic, fleacuri, față de cele – importante, nu-i așa? – care-i preocupă pe politicieni. Și știu sigur că, oricât de mult am fi pedepsiți să trăim, nu vom ceda și vom observa cele față de care ceilalți, exponenții lumii noi, sunt indiferenți, nepăsători. Vom continua să scriem și să citim altceva decât mesaje cu prescurtări, fușerite pe telefoanele mobile, pe WhatsApp, ori cine mai știe pe unde. Vom continua să credem că lumea nu va părăsi cartea, nici Cartea Cărților și nici pe celelalte cărți, chiar dacă nu toate de înțelepciune.

Poate că suntem din nou în fața unui fenomen „care vine, vine, vine, calcă totul în picioare“, iar mulți dintre noi, dacă nu toți, nu-și dau seama de ireversibilitatea fenomenului, spunând mereu, în sinea noastră ori chiar în gura mare: așa ceva nu se poate întâmpla. Cam așa cum și cei care trăiau în Reichul lui Hitler nu puteau să creadă ceea ce alții vedeau, și anume că un popor, tocmai cel al cărții, va fi obiectul unor incredibile planuri de exterminare violentă. Câți evrei nu au rămas în Germania nazistă, pentru că nu credeau că se va merge până unde, în cele din urmă, s-a mers! În copilăria mea l-am auzit pe tatăl meu regretând că n-a urmat sfatul unui prieten și n-a plecat din calea bolșevicilor și a tancurilor lor. Sigur că aici, până la urmă, ascuns undeva, în fundul lumii, mai puteai supraviețui, cum pentru atâția oameni nu fusese posibil acest lucru în vremea nazismului.

Cartea o să dispară și cu ea noi toți cei care am crezut în ea și o mai facem.

Memoria lumii nu se va mai coagula în cărți, deci se va aduna în nimic.

Viitorul luminos o să vină. Brațe deschise îl așteaptă, fără să știe ce-i paște pe contemporanii lui, fără să știe că fără carte vor fi numai sclavi înlănțuiți, mai rău decât Laocoon și fiii, în celebra statuie, dar de o altă fiară, mai nevăzută, dar mai eficientă chiar decât aceea.