Doamna Riri Sylvia Manor este medic, fondatoare al neurooftalmologiei israeliene, dar și o apreciată poetă, prozatoare și autoare de memorii. Romanul Viața mea cu Goya s-a născut dintr-o fascinație îndelungată pentru viața și opera pictorului spaniol și dintr-o înclinație spre povestire a unei firi curioase și solare. Rezultatul este un dans literar, pe cât de natural, pe atât de erudit, care pune în valoare perechea autor-personaj pe strada roșie-întunecată a Spaniei lui Boccherini. Dialectica dansului care îi unește le desparte, fiecăruia, partea romantică de cea realistă, trecutul de prezent, ca două epoci opuse.
Albia narativă a cărții este săpată de un puternic flux confesiv. Evocarea-colaj pornește dintr-o controversă științifică legată de maladia care îl lovește, în iarna lui 1793, pe artist și îi răstoarnă lumea. Sub ochii visători ai femeii-savant, estetic sensibilă, pacientul-Goya începe, treptat, să intrige, îl scoate la iveală pe creatorul ce înfricoșează, amuză, atrage, și totodată pe bărbatul visat, de care profesoara mărturisește, amuzată, că s-a îndrăgostit, cu toată diferența de vârstă (187 de ani). Un Goya care știe să râdă.
Instantaneele călătoriei de documentare, a cărei bibliografie ocupă ultima filă a cărții, se developează, cronologic, în „conferințele din tren“, cu ocazia călătoriei reale în Peninsulă, pe care prozatoarea o pune în practică în anul 1995. Pe parcursul execuției frescei istorice, autorul știe să se oprească, să privească, modelează timpul, inserează pasaje din scrisori și comentarii plastice, ascultă. Portretele și scenele de interior par să împrumute lumina gălbuie din „Siglo de Oro“ : în liniștea odăii, soția pictorului, Josefa, coase o rochie pentru o doamnă de la Curte. Dintre mulți Goya, care apar de-a lungul aducerii-aminte, în memoria cititorului rămân, pentru început, adolescentul rebel și pictorul bogat și celebru al Casei Bourbon, în postura unui dandy arogant și pragmatic. Un Goya surprinzător „pentru toate timpurile“, care aruncă după ducele de Wellington cu arma și îi trimite epistole înamorate bancherului Martín Zapater. În același an, 1793, în care, rostogolindu-se din coșul ghilotinei, capul regelui Ludovic XVI pune în mișcare Revoluția, istoria privată a lui Francisco Goya se răsucește spre interior. Romancierei care știe să descrie cu subtilitate șocul, furia, neputința celui care „devenise deodată paralitic și orb“, îi răspunde specialista Manor, care identifică, în simptomele bolii, sindromul VKH, cercetat medical din 1962. Revenit, din Cadíz în Capitală, Goya se simte „un vagabond străin“, asediat de „vedeniile, bufonii și monștrii“ amintirilor,ca mai târziu, în gravuri. Viața surdului „condamnat la singurătate“ nu reușește să se adune nici în jurul adorației pentru ducesa de Alba, a cărei „frumusețe plutea în atelier ca o mireasmă îmbietoare“. Din deprimat și sărac, apoi sfios și îndrăgostit, el devine gelos și, după o scurtă aventură, începe să se întunece. Ca într-o punere în abis, Spania absolutistă pornește, din lucrările acestui Goya, nocturn, să înnegrească totul. Evenimentele care se precipită îi provoacă artistului o schimbare de stil. După barocul napolitan, neoclasicul pitoresc-colorat al Academiei de Arte „San Fernando“ și alegoricul preromantic, el trece la satirizarea „lumii vechi“, mascaradă erasmică ținută în viață de politica șovăielnică a reginei Maria Luisa și a lui Manuel Godoy. În Capriciile, unde o parte a criticilor îl anticipează pe Blake, romanciera intuiește un Goya prevestitor, pesimist: „nimeni nu se schimbă cu totul“. Obligat să devină maestru în „arta precauției“ sociale, pictorul se manifestă, în operă, tot mai neconvențional, protestatar : cupola bisericii San Antonio de la Florida, ciclul Dezastrele războiului (1810-1815). Ultimul Goya îi pare scriitoarei, în final, un om liber, care „dorea să spună tot ce era de spus“. Câinele în penumbră, una dintre muralele (avangardiste) al secco, cu care el își decorează pereții casei de lângă Madrid, „concentrează toată tragedia umană“, într-o lume, esențial, monocromă. Imaginea lăptăresei, din cel din urmă tablou, bordelez, stă „mărturie a capacității lui de a iubi“, nealterată de scăderile firii umane, pe care o disecase cu cruzime, dar căreia îi sporise măreția.
Ridicând volumul doamnei Manor, ți se poate părea că „țipătul“ omenesc al unui pictor de geniu lasă în urmă o amprentă roșie, vizibilă.