(Ion Agârbiceanu, În pragul vieții, 1942)
În cărțile sale, Ion Agârbiceanu (1882-1963) se comportă și ca un povestitor, și ca un predicator. Componenta moralizatoare a prozei lui este de obicei discretă și de bun-gust, făcându-l recognoscibil pe preotul cu vocație. Celebra povestire Fefeleaga ne înduioșează și azi până la lacrimi, având asupra noastră un efect educativ indirect, de care nu ne dăm totdeauna seama.
Așa stau lucrurile și cu romanul În pragul vieții, din 1942, uitat pe nedrept de aproape toată lumea. Aparent, el cuprinde doar povești de viață, scrise fluent și neplictisitor. Seamănă cu acele istorisiri spontane pe care și le spun pasagerii dintr-un compartiment de tren în timpul lungilor ore de călătorie. Și totuși, așa firești și netendențioase cum par, ele ne educă insesizabil, trezind în noi nostalgia dragostei, a generozității, a devotamentului conjugal.
Sora Preda, fiica avocatului Vasile Preda, vine bucuroasă acasă să-i spună mamei ei, Ana, că a luat bacalaureatul, ceea ce îi va bucura, fără îndoială, și pe frații ei, Iuliu, elev în clasa a VII-a, și Virgil, în clasa I. A terminat liceul comercial, iar examenul trecut cu bine îi aduce prima diplomă. Înainte de a ajunge acasă îl vizitează și pe tatăl ei, la biroul avocațial, ca să-i dea vestea bună și trece și pe la nașul ei, directorul băncii „Fortuna“, Sava Scurtu, om la șaizeci de ani, mai în vârstă ca tatăl fetei cu douăzeci de ani. Scurtu și soția lui, Maria, sunt încântați de succesul finei lor, ei neavând copii, și îi fac cadou 10.000 de lei. În drum spre casă, Sora, fără să spună nimănui, îi trimite o telegramă lui Valentin, student în anul IV la Medicină la Cluj, pentru a-i face cunoscut evenimentul. Valentin, fiul mai mare al medicului Ion Grecu, mai are un frate, Ion, student la Drept, și o soră Ana, elevă de liceu. El o simpatizează pe Sora din copilărie, de când se jucau împreună, iar părinții lor erau buni prieteni. Avocatul Vasile Preda era și în slujba băncii „Fortuna“, iar medicul Ion Grecu, în Consiliul de administrație al acesteia. Simpatia lui Valentin s-a transformat într-o dragoste nemărturisită. Răspunsul la telegrama victorioasă a fetei este tot telegrafic – „Nu cred până nu văd“ –, aceasta doar ca să o tachineze, așa cum face de obicei.
Când se ivește un post la bancă, prin pensionarea unui contabil, Sora este angajată provizoriu, în condițiile în care nimeni nu se gândește ca ea să-și continue studiile. Toată lumea consideră că cea mai bună carieră pentru o femeie este măritișul. În vacanța de vară, atracția dintre Sora și Valentin se amplifică, ei încep să corespondeze, dar tot nu-și declară dragostea. Abia după un an și-o mărturisesc reciproc și o fac cunoscută și celor din jur, spre bucuria părinților și a nașului, care îi și logodește simbolic.
Au trecut câțiva ani de la Unire, dar viața politică nestatornică, cu schimbări dese de guvern, criza economică, abuzurile unor reprezentanți ai autorităților ridică probleme care învrăjbesc oamenii și-i fac să trăiască tot mai greu. Valentin, deși nu strălucește prin inteligență, se face remarcat, datorită muncii sale perseverente și fermității cu care respinge pătrunderea politicii în universități. În ultimul an, când se pregătește pentru doctorat, este invitat de un profesor de-al său să lucreze la o secție de chirurgie. Profesorul îl asigură că, după terminarea studiilor, îi va da postul de asistent, dar, în același timp, îl face să înțeleagă că ar fi bine să se căsătorească cu o nepoată a sa. Valentin, profund cinstit, refuză propunerea și se mută în gazdă la Aneta Ionescu, o tânără și frumoasă văduvă de administrator financiar. Aceasta, pur și simplu, îi cade în brațe și, timp de câteva săptămâni, trăiesc împreună nopți de voluptăți nebănuite (ceea ce îl face să-și neglijeze învățătura).
Când Valentin merge la București la o serbare anuală, Sora își dă seama imediat că este schimbat. El îi mărturisește numai prima parte a aventurii, cea cu propunerea profesorului pe care a refuzat-o de dragul ei. Înapoindu-se la Cluj și având mustrări de conștiință, își schimbă locuința. Peste câteva zile, vine și Sora la Cluj și se stabilește la o verișoară de-a ei, Florica Negru. Cu această ocazie află totul despre iubitul ei, dar, după ce plânge cu șiroaie de lacrimi, îl iartă.
Ion Grecu moare din cauza unei pneumonii, astfel încât nunta lui Valentin cu Sora, programată pentru luna februarie, se amână. În ziua de Sf. Ilie pe cei doi îi cunună părinții lui Florica Negru și directorul băncii „Fortuna“. Valentin, care-și ia între timp și doctoratul, ajunge medic de plasă în locul tatălui său. Apoi, nașul Sava Scurtu donează fondurile necesare înființării unui spital al cărui director devine Valentin. Soția lui, Sora, care fusese o perioadă contabilă la bancă, apoi la prefectură, urmează să se ocupe de problemele administrative ale spitalului și de creșterea celor doi copii (veniți între timp pe lume).
La festivitatea de inaugurare a spitalului, la care participă și reprezentanți ai autorităților locale (nu mai sunt partide politice, au fost desființate de rege), Sava Scurtu le înmânează finilor săi un act prin care spitalul devine proprietatea lor.